Încă sunt dependent?

M-am lăsat de fumat începând cu data de 01 aprilie 2008. De atunci nu m-am mai atins de nici măcar o ţigară şi, totuşi, astăzi, după aproape opt luni de zile, încă îmi mai vine să fumez. Încă salivez când văd şi simt pe cineva care fumează lângă mine. Încă mai visez că fumez. Încă îmi mai place mirosul de ţigară. Încă mi se pare sexy o femeie frumoasă care fumează. Încă am amintiri frumoase legate de ţigări. Încă le simt lipsa. Încă mă simt stingher lângă mai multe persoane care fumează. Încă mă simt exclus din anumite anturaje, tocmai din cauză că nu fumez.

Pe de altă parte, nu-mi mai hârâie pieptul, nu mai obosesc imediat când alerg, nu mă mai doare capul la sfârşitul zilei, mă simt mai tonic, cheltui mai puţini bani, nu-mi mai put gura şi mâinile, nu-mi mai put hainele, n-o mai deranjez pe soţia mea, nu-l intoxi pe copilul meu, am aer curat în casă şi am poftă de mâncare.

Una peste alta, cred că a meritat.

M-am lăsat de fumat! După 35 de zile...

Am promis că revin la o lună după ce m-am lăsat de fumat, dar am uitat. Poate că e un semn că sunt pe calea cea bună.

Un scurt bilanţ: au dispărut zgomotele agonizante pe care le scotea pieptul meu; au dispărut durerile de cap pe care le aveam aproape în fiecare seară, după ce plecam de la serviciu; a dispărut pofta de ţigări; am reuşit să ies la terasă, la bere, cu prietenii, fără să simt că mâinile mele sunt în plus; rămân cu bani :-), rar lucru la mine; am început să fac sport.



Cam atât, sunt sigur că mai sunt şi altele, dar nu-mi vin acum în minte.

Muzica perfectă pe care s-o asculţi în timp ce alergi

Mă chinui de câteva săptămâni să găsesc nişte melodii pe care să le ascult în timp ce alerg. La început am încercat cu bubuituri, dar mă stresau. Rock-ul e prea agresiv şi mă demoralizează, pentru că nu sunt în formă. În cele din urmă, am găsit formaţia ideală pentru mine, visare, linişte, feng shui, pace, chakre, fulg de păpădie: Air!

Dreptatea leului

Pe vreumuri, Capra, Oaia si surioară Juncă
s-au însoţit cu Leul - un starose trufaş -
în obşte, la câştiguri şi pagube, părtaşi.
Şi Capra, mi se pare, tot iscodind prin luncă,
Avu noroc în lanţuri un Cerb frumos să vadă
şi le trimise vorbă, să-i cheme la prânzare.
Veniră toţi. Şi Leul îi socoti pe gheare
şi împărţi în patru, pe loc, întreaga pradă.
- "Întâia parte - nu e de mirare -
pe drept cuvânt se cade s-o iau eu
ca Leu!
A doua - îmi închipui că ştie fiecare -
e dreptul meu
ca dintre toţi mai tare.
A treia îmi revine ca mai viteaz, fireşte.
Iar dacă de ciozvârta a patra îndrăzneşte
măcar să se atingă vrun ortac -
bucăţi îl fac!"

Ţigări, ţigări, ţigări

Ieri, aşteptând la un chioşc să-mi vină rândul, am observat o chestie pe care n-am mai văzut-o de câţiva ani buni. Cineva cumpăra ţigări la bucată.

Pentru fumătorii care este, că eu nu-s :-), nu era mai bine pe vremea când existau şi pachete de 10 ţigări?

În altă ordine de idei, nu înţeleg cum de rezistă ţiganii ăia burtoşi din faţa complexului Big Berceni sau de la Obor şi care vând ţigări. Cine i-a văzut? Stau pe margine şi rumegă psihedelic într-una acelaşi cuvânt, "ţigări, ţigări, ţigări". Or fi aduse din Moldova?

Cititorii blogului trimit poveşti - Geo şi cablul Romtelecom

Povestea lui Geo, unul dintre cititorii blogului qishtoc:

Unul din posturile tale m-a facut sa-mi aduc aminte de o intamplare extrem de haioasa din tineretea mea de fumator si am vrut sa ti-o impartasesc. E vorba de "situatii jenante legate de tigari".

Eram prin generala, maxim clasa a 8-a, nici nu trasesem in piept inca, pufaiam pe vremea aceea cu copii de la bloc cate o tigara in santierul din spatele blocului.

Intr-o zi de vacanta, de dimineatza, pe cand parintii erau la serviciu, impreuna cu trei vecine de bloc cam de aceeasi varsta cu mine (2-3 ani diferenta maxim), ne-am hotarat sa cumparam un pachet de tigari (LM) si sa jucam carti la una din ele acasa. Era bairam, ce sa mai! Vecina statea perete in perete cu mine, la etajul unu, camera ei era deasupra intrarii in scara, a mea exact langa a ei. Dupa ceva timp de fumat ca turcii si jucat septica, s-a auzit o cheie in usa. Stupoare maxima, credem ca vine tatal ei, ne gaseaste fumand, eu cu trei fete singur...

Precipitat, cum fereastra ei dadea pe acoperisul de deasupra intrarii in scara blocului, sar acolo descult, cineva imi arunca si papucii si, nefiind un loc bun de ascuns, ma indprept incet spre fereastra camerei mele mergand cu varfurile degetelor pe un fir mai gros al ROMTELECOM si tinandu-ma cu greu de marginile felestrelor.

Pe cand mai avem putin si saream victorios in camera mea pe geam, intorc capul sa ma uit inapoi si o vad pe mama vecinei, care ma privea stupefiata de pe balcon. Urmarile nu mai conteaza, au fost prea blande fata de senzatia mea de groaza, agatat ca un paianjen pe peretele blocului sub privirile perplexe ale acelei femei.

Sper ca te-am binedispus si-ti urez bafta cu lasatul de fumat :),

Geo.

M-am lăsat de fumat! După 60 de ore...

Securistul Raul îmi trimite ieri un sms:

"Nicrette e f bună. E un spiel în a o mesteca aşa cum trebe. Iar 4 mg e cam mult. Pune şi reuşite şi avânt pe blog nu numa spleen tabagic!"

Cum nu mi-am dat seama imediat de la cine este mesajul, am crezut că e vorba de vreun drog. Tragi o priză, nu prea tare, nici prea încet, nici prea mult, nici prea puţin. Înţelegi? 4 mg e cam mult.

După ce m-am prins că-i vorba de Raul, sfântul care dacă îl întrebi când s-a lăsat de fumat îţi spune ceva de genul „214 zile, 3 ore, 13 minute şi 27 de secunde”, am zis să-i fac pe plac, să pun şi reuşite, nu numa’ „spleen tabagic”.

Deci, Raul, vreau să-ţi spun ceva: nu sunt deloc nervos, agitat, furios, instabil, labil, nevrotic, tulburat, neastâmpărat, nerăbdător, frământat, zguduit, impulsiv, înciudat, pofticios, aţâţat, revoltat, contrariat, disperat, zbuciumat, înnegrit, ţicnit, nechibzuit, bolând sau zăluzit!

Nu, chiar deloc, după 60 de ore de când nu mai fumez sunt calm, fengshui şi înconjurat de cele şapte chakre. Am ajuns la un nivel superior de înţelepciune, care îmi permite să mă distanţez cu blândeţe de mizeriile acestei lumi şi să descopăr adevărata lumină, plină de iubire, a nefumătorilor.

Am să mai scriu despre bătălia cea mare pe la începutul lunii mai, când se va fi împlinit o lună de când m-am lăsat de fumat. Guuus frabaaaa!

Interviu cu Victor Ciutacu

Mesaj pentru (ne)fumători: „respectaţi-vă, fraţilor, unii pe alţii"

Victor Ciutacu, jurnalistul care, după cum el însuşi se descrie pe blogul său, este "extraordinar de deştept şi îngrozitor de arogant", a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări despre ţigări şi dependenţa pe care o generează.

Victor fumează de la 14 ani. Ca şi el fumează peste 64% dintre tinerii români cu vârsta mai mică de 16 ani, potrivit Programului European de Studiu pentru Alcool şi Droguri (ESPAD).

"De la 16 ani îmi cumpăr ţigări."

În prezent, a ajuns să ardă în jur de un pachet pe zi şi n-a dus niciodată lipsă de ţigări. "În general, am un pachet de rezervă la mine", zice el, completând că nici măcar în armată nu a ajuns la chiştoace.

Eu, soldat fiind, ajunsesem expert în clasificarea mucurilor de ţigară găsite pe jos. Cele mai lungi aveau gradul de general şi, tot aşa, până la gradul de soldat, care era cel mai dificil de fumat, mai ales dacă nu aveai unghii.

"M-am simţit foarte ciudat să fumez de faţă cu soacră-mea, imediat după ce socru-meu a murit de cancer la plămâni",

spune Victor, provocat să povestească o situaţie jenantă generată de ţigări.

Victor se consideră dependent de ţigări şi nu a încercat până acum să renunţe la ele. "Probabil că, la un moment dat, o să fac şi asta", recunoaşte el. Până atunci însă, în calitate de fumător, a protestat şi a făcut o virulentă anticampanie anti-fumatului, atât pe blogul său, cât şi în emisiunea sa de pe Antena 2, "Vorbe grele".

"La fel cum ei, oamenii virtuoşi, au dreptul de a respira curat, consider, aplicând principiul similarităţii, că şi noi, cei vicioşi, avem dreptul nostru de a ne otrăvi, fie şi noi între noi", scria Victor Ciutacu în luna februarie pe blogul său.

Victor este conştient că nu legile sunt problema românească, ci aplicarea lor.

"Să facă bine să facă spaţii adecvate; şi pentru unii, şi pentru alţii", spune el. "Trebuie să ne respectăm unii pe alţii. E loc sub soare pentru toată lumea".

M-am lăsat de fumat! După 29 de ore...

Azi noapte am sărit din pat la 01.50, convins că-i 07.00 şi că e timpul să mă trezesc. Muream de foame şi m-am repezit în bucătărie, dar mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut cât este ceasul. Am uitat să spun. Lupt pe două fronturi, vreau să şi slăbesc şi nu mai mănânc după ora 19.00.

So, stăteam ca prostul în bucătărie, uitându-mă la ceas. După vreo 10 minute, în aceeaşi stare, bleg, sleit de foame şi cu poftă de ţigări, m-am dus înapoi la culcare.

Azi, pe la prânz m-a cuprins din nou disperarea după o ţigară. Am fost tentat să iau o pastilă Nicorette, dar după experienţa de ieri, când mi-a venit să-mi vomit şi sufletul, am renunţat. Am înghiţit în sec şi am aşteptat să treacă. Dar pulsul venei mele pofticioase e ca durerea de unghie prinsă în uşă. O dată ce te-ai lovit, poţi să fii tu şi Einstein, trebuie să înduri răbdător să-ţi bată inima în gât cât vrea ea. Mă simt ca Tom, care-şi urla durerea într-o pungă, în timp ce Jerry se amuza copios.

Va continua

M-am lăsat de fumat! După 12 ore...

Au trecut aproape 12 ore de când am fumat ultima ţigară. Acum sunt calm, dar am trecut prin haos! La un moment dat am luat o gumă Nicorette, dar n-am reuşit să o ţin în gură mai mult de două minute. Mi-a venit să vărs instantaneu.

Toată ziua am fost plin de draci şi energie, am jucat fotbal în birou, am ţopăit, am dansat fără muzică şi m-am plimbat de colo-colo. În cele din urmă, după ce am ajuns seara acasă, m-am dus să alerg în parc. După aproximativ 1,8 km am simţit că-mi ies plămânii pe nas. Pieptul îmi hârâia ca un tractor, iar hernia m-a durut rău. Acum, după un duş fierbinte şi un ceai amestecat, de mentă şi sunătoare, cu lămâie şi miere zaharisită, e bine. E pace. Sunt moale. Mâine sper să fiu la fel de viteaz şi mai puţin agitat. Prevăd că în trei zile o să încep să ţin discursuri antifumat.

Va continua

M-am lăsat de fumat! Primele ore.

- Buna ziua, mă numesc Emilian Nedelcu şi sunt dependent de nicotină.

[Aplauze în sală, strigăte de încurajare]

- N-am mai fumat de la ora 10.00 şi îmi vine să mă urc pe pereţi, să urlu, să lovesc cu pumnii, să mănânc cinci pâini, să înjur, să fac flotări şi să stau în cap! Dar, înainte de toate, ÎMI VINE SĂ FUMEZ!!!.

["Bravo, bravo!", se aude în sală. "Ştim că poţi, nu te lăsa!"]

Ce-ar fi să-i cer Luminiţei o ţigară? Doar una, că doar nu înseamnă că mă apuc de fumat de la o singură ţigară. Nu, nu, nu, lasă că ştim, e de ajuns un fum şi eşti pierdut. Curva nu te scapă din gheare aşa uşor, te ademeneşte, te amăgeşte şi te leagă şi mai strâns, fără să-ţi dai seama.

Curvo! Bestie nenorocită şi mâncătoare de plămâni, ciumă bubonică ce eşti, lasă-mă-n pace! Cioară înmuiată-n smoală, drac contagios, ah, la naiba ce-aş mai fuma o ţigară!

Va continua

Cum am descoperit piatra filosofală

Depăşisem perioada critică de instrucţie, de patru luni, şi eram ceva mai relaxat. Ajunsesem scrib la ofiţeri, printr-o împrejurare pe care am s-o pomenesc cu altă ocazie. Acum încercam pe cât cu putinţă să trândăvesc cât mai mult. Morala după care se ghidau soldaţii recruţi din vremea mea era ceva de genul „resemnează-te cu faptul că eşti sclav la stat un an de zile şi încearcă să nu faci nimic, dacă este posibil dormi şi când eşti treaz”.

În acea zi glorioasă, în care lenea-mi metafizică a scăpat nepângărită de călăi, era anunţată o mare inspecţie de la Bucureşti. Unitatea în care îmi târam lanţurile disperării se afla undeva lângă Târgovişte, într-o comună care se numea Gura Ocniţei. Împrejmuită cu un gard înalt de doi metri, unitatea se desfăşura cotropitor pe câteva zeci de hectare. Era un important centru de depozitare a armelor, deci un punct strategic pe harta inspectorilor militari.

Cei care ne conduceau, pentru a evita orice fel de contact al soldaţilor jegoşi cu finuţii musafiri din Capitală, au dat dispoziţie ca toată lumea să plece din unitate.

„La instrucţie cu toţii, pe dealuri, să nu văd nici măcar un gândac în unitate!”, a urlat comandantul suprem în acea dimineaţă.

Eram chior de somn şi, ipohondru cum îi stă bine unui soldat, aveam o uşoară migrenă, pentru care nu aş fi primit în veci bilet la infirmerie, paradisul gândurilor molcome şi somnului binefecător. Mi-am făcut datoria de dimineaţă, adică am pregătit cafeaua ofiţerului pentru care lucram şi am şters biroul de praf. În drum spre dormitor, de unde urma să ne încolonăm spre instrucţie, mi-a venit Ideea.

Am intrat în dormitor, mi-am dat jos uniforma şi m-am pus în pat. Pur şi simplu. Colegii nu m-au băgat în seamă, ştiau că în calitate de scrib aveam anumite privilegii. În curând au plecat cu toţii, doar eu dormitam în liniştea apăsătoare de dinaintea furtunii. În curând, dormeam de-a binelea, dar m-au trezit vocile vesele şi zgomotoase ale delegaţiei oficiale. Am sărit în sus ca ars şi, cât urcau hienele scările, m-am rugat Providenţei să mă ajute. Şi m-a ajutat. Am găsit în valiză un manual de filosofie, ăla galben cu Coloana Infinutului pe copertă. L-am îşfăcat şi m-am aşezat la masă, prefăcându-mă că citesc din el. În momentul imediat următor au intrat duşmanii.

- Ce-i cu tine soldat aici?, m-a întrebat mirat colonelul bucureştean, înainte ca superiorii mei să mai apuce să spună ceva.
- Permiteţi să raportez! Sunt soldat Nedelcu şi nu mă simt bine!
- Păi ăsta e motiv să stai fără uniformă în dormitor, când toată lumea e la instrucţie?
- Permiteţi să raportez! Sincer, nu am învoire medicală, dar m-am gândit să fac ceva util, dacă tot nu sunt în stare să fac efort fizic.
- Şi anume?
- Învăţ.
- Ce citeşti tu aici?
- Filosofie domnuel colonel!
- Şi la ce-ţi trebuie?
- La examenul de admitere domnule colonel!
- Ce examen?
- La Facultatea de Filosofie domnule colonel!
- Ia nu mai spune, vrei să te faci filosof?
- Da domnule colonel!
- De ce?
- Domnule colonel, îmi permiteţi să fiu sincer?
- Da, chiar te rog.
- Ca să trăiesc de pe urma vorbelor, să nu muncesc niciodată fizic.
- Bă, tu mă abureşti!
- Nu domnule colonel!
- Atunci, ia spune-mi tu mie, cu ce se ocupă filosofia?
- Cu probleme deosebit de importante, domnule colonel, precum „Libertatea”, „Omul”, „Dumnezeu”, „Liberul arbitru”.
- Ce-i aia liber arbitru soldat?
- Domnule colonel, liberul arbitru este eliberarea de sub jugul perversei divinităţi, prin liber arbitru omul îşi poate justifica acţiunile sale şi poate căpăta o libertate absolută, indiferent de contextul socio-politic în care se află.

Nu ştiu de ce am dat răspunsul ăsta, dar cuvintele mele aberante, spuse pe nerăsuflate, au avut un efect ciudat asupra colonelui, de parcă ar fi fost pus în faţa unei maşinării complicate şi nemaîntâlnite, care i-ar fi putut face rău doar şi privind-o. S-a întors spre ceilalţi, care aşteptau ca nişte vulturi pleşuvi în faţa hoitului încă păzit, şi le-a făcut semn să iasă din încăpere. Am rămas singuri.
- Fumezi?
- Da domnule colonel.
- Ia de-aici o ţigară.
- Domnule colonel, n-avem voie să fumăm în dormitor.
- Lasă mă, îţi dau eu voie.
- Vă mulţumesc domnule colonel.
- Ia spune-mi, eşti din Bucureşti?
- Da domnule colonel.
- Eram sigur, voi bucureştenii sunteţi nişte vicleni. Tu eşti viclean?
- Nu domnule colonel.
- Mă!
- Sincer, domnule colonel, nu sunt viclean.
- Hmm... îmi place că ai tupeu. Termină-ţi ţigara şi întoarce-te la studiu. Îţi urez succes la admitere.
- Mulţumesc domnule colonel.

Şi s-a cărat. Coincidenţă sau nu, după armată, chiar am studiat filosofia.

Care se ofera primul?

Mersi Florin!

Permiteţi să raportez!

În prima zi de armată n-am reuşit cu niciun chip să stabilesc o conexiune logică între imaginea care mi se înfăţişa dinspre oglindă şi schema corporală pe care o aveam despre mine. Pur şi simplu, din oglindă mă privea un străin, îmbrăcat în haine de şantier, care îmi imita orice mişcare, cu precizia unui ceas elveţian. Altfel, era un impostor.

...

În dormitor, hărmălaie mare. Toţi se foiau, lipsiţi de scop. Am vrut să profit de haos şi să mă retrag în singurătate să fumez.

- Alo, unde pleci?, mă întreabă un pişpirel.
- Să mă piş!, răspund eu iritat că prichindelul a folosit un ton de comandor cu mine.
- Băi ridiche umflată, cum mi-ai spus?, spune cu tupeu mogâldeaţa, apropiindu-se de mine şi lăsându-mi impresia unei nevăstuici care a prins curaj în faţa leului.

Mă uit cu atenţie la el. În comparaţie cu mine e străveziu. Dacă-i trag o palmă dispare ca un fum de ţigară în adierea vântului. Totuşi, e prima zi de armată şi ştiu că aici nu funcţionează argumentele ad baculum decât într-o singură direcţie: de la cei care au grade către cei ca mine, simpli soldaţi. Reformulez strategia:

- Frate, mă duc la budă, fii înţelegător, fac pe mine, spun eu cu o mină umilă.
- A, păi zi aşa, spune el înţelegător. Hai să ne lămurim, ca să nu mai fie nicio înţelegere de acum înainte, şi asta e valabil pentru toţi!, a ridicat el vocea ca să capteze atenţia tuturor. În primul rând, mi te adresezi cu „Domnule caporal”. În al doilea rând, dacă vrei să te „pişi” spui astfel: „Domnule caporal sunt soldat Nedelcu vă rog să-mi permiteţi să raportez”. Eu zic: „raportează”. Tu spui: „Vă rog să-mi permiteţi să merg să-mi satisfac necesităţile fiziologice”. Ai înţeles?

- Da.
- Ia să vedem.
- Domnule caporal sunt soldat Nedelcu, vă rog să-mi permiteţi să raportez.
- Raportează.
- Vă rog să-mi permiteţi să merg să-mi satisfac necesităţile fiziologice.
- Ştii ceva, nu-mi place tonul tău, e prea agresiv. Mai raportează-mi încă o dată peste 10 minute.

Ţânţarii au devenit vioi

E clar, a venit primăvara. Ţânţarii au devenit vioi şi, după aproape trei ani de când locuiesc în cartierul Pantelimon, când ţânţarii prind reacţie sigur am intrat în primăvară. Am avut confirmarea acum două seri, când mi-am aprins o ţigară la geamul de la bucătărie şi am zărit unul pe faianţă. L-am ratat, pentru că a zvâcnit ca un nebun.

Ioana a râs de mine, dar eu sunt convins, când ţânţarii devin vioi este primăvară, când apar muştele suntem deja în vară, toamna ţânţarii amorţesc, iar iarna dispar muştele. Nu încercaţi acasă, funcţionează doar în Pantelimon.

Foc alternativ

Deschid geamul şi aerul rece al nopţii năvăleşte în cameră, făcând uşa închisă să scârţâie şi să duduie. Mă reped disperat să pun o carte sub uşă şi să o blochez, ca nu cumva să vină tata sau mama şi să vadă că nu m-am culcat la ora asta târzie.

Revin la geam şi încep să-l strig în şoaptă pe Emi, de la etajul opt, să fumăm împreună o ţigară. Nu ne despart decât două etaje şi ne place să pufăim şi să scuipăm jos, amuzându-ne când stropul de salivă se izbeşte cu zgomot pe tabla ferestrei de la parter, unde îşi are camera Măiţ, un alt prieten. Ba chiar, uneori, auzind pocniturile, Măiţ iese şi el la geam şi formăm astfel un trio de mici lanterne pufăinde în noapte.

Iese Emi la geam.
- Băi Emi, n-am foc mă, lasă şi tu cu o sfoară un chibrit.
- N-am nici eu. Hai să ne culcăm, nu mă duc până la bucătărie, că mă aude tata.
- Hai mă! zic eu rugător, ce naiba, n-ai nici măcar un băţ să-l aprinzi de geam?
- Stai să caut, şopteşte Emi şi dispare în camera lui.

Revine.

- N-am găsit, eu mă culc.
- Stai să caut şi eu, spun, hotărât să nu renunţ.

Mă uit prin cameră, nimic. „Trebuie să existe o soluţie la îndemână, nu se poate altfel”, îmi spun disperat. Deodată mă luminez la faţă. Gata, ştiu ce să fac!

Închid fără zgomot geamul şi deschid încetişor uşa. Chiar în faţa camerei mele se află debaraua cu scule a lui tata. Uşile ei sunt mereu deschise, aşa că nu scârţâie nimic când încep să caut. Sustrag letconul şi mă întorc în cameră. Pun din nou piedica la uşă şi deschid geamul.

- Mai eşti mă?

Dobitoaca recidivează

Vorbeam la un moment dat despre o neruşinată, care fuma nonşalant în lift. În seara asta, pe când eram la o ţigară cu un coleg, nesimţita vine la mine, îmi cere un foc şi, din nou, intră cu ţigara aprinsă în lift. Ce pedeapsă i-ar trebui aplicată? Vă invit să-i adresaţi un mesaj, pe care nu voi pregeta să i-l transmit.

Lupul şi Mielul

Aseară mă tot chinuiam să înregistrez fabula lui La Fontaine, Lupul şi Mielul. M-am întrerupt de nenumărate ori, pentru că aveam nevoie de linişte, dar fie începea să latre vreun câine pe afară, fie vreun dobitoc îşi parca zgomotos maşina, care scotea piuituri stridente.

Reportofonul meu e sensibil şi înregistrează orice zgomot, cât de mic , aşă că am aşteptat un moment mai prielnic. După câteva ţigări, sudate nervos, mă apuc de lucru. În plin moment recitativ începe să se audă o ambulanţă, al cărei plâns strident a durat vreo cinci minute. M-am enervat şi am început să înjur ambulanţa şi bolnavul.

Azi-dimineaţă, când încă nici nu făcusem bine ochi, aud la ştiri, ca prin vis, că unul s-a aruncat în cap la pasajul de la Muncii şi că a murit la scurt timp după ce a ajuns la spitalul de urgenţă Pantelimon. Ora la care bietul om a ajuns la spital coincidea cu ora la care am auzit eu ambulanţa şi am înjurat ca un prost.

Îmi pare rău!

La căcat!

În doar câteva zile de la numirea sa în funcţia de comandant , căpitanul Dănilă reuşise să devină spaima unităţii. Soldaţii se fereau din calea lui, iar când se intersectau cu el lăsau privirea în pământ şi se rugau să nu se abată asupra spinării lor palma grea şi usturătoare a căpitanului.

Demn urmaş al lui Goliat, ofiţerul domina pe cei din jurul său prin statura impunătoare. Era atât de înalt încât până şi umbra sa se chinuia să-l cuprindă. Natura îl înzestrase cu un cap imens, cât al unui bivol african, spate lat, ca al lui Atlas, şi pieptul impunător al unei gorile. Însă sorţii nu reuşiseră să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea, căci îi lăsaseră picioare lungi şi subţiri de barză. Era uimitor cum nişte picioare atât de sfioase îşi puteau susţine greaua povară, iar dacă acest defect şi-l putea ascunde purtând pantaloni largi, vocea piţigăiată îl trăda la fiecare cuvânt rostit. Din acest motiv, pentru că nu putea emite decât scâncete de copil, căpitanul Dănilă era tare tăcut. Doar rareori, când se înfuria pe cine ştie ce soldat, izbucnea, cu ochii bulbucaţi, nereuşind decât să emită nişte sunete ascuţite, de şoim în derivă.

Într-o după-amiază, când, mai puţin eu, toţi soldaţii din unitate se aflau la instrucţie, m-am retras în plăcuta răcoare a dormitorului. Sarcina mea era să scriu tot felul de tabele şi statistici pentru ofiţerii superiori, citite de nimeni. Cum şefii mei erau într-o pauză prelungită de masă, plecasem glonţ spre dormitor să dorm. În camera în care erau 60 de paturi nu se afla ţipenie de om. Am ales un pat la întâmplare şi m-am întins pe el, având grijă să-mi ţin pe duşumea picioarele încălţate cu bocacni, să nu murdăresc cearceaful alb şi întins perfect. M-a cuprins repede o toropeală plăcută şi am adormit. Dar nici nu închisesem bine ochii, că intră Dănilă.

- Nedelcule, ce faci aici? a întrebat el cu voce subţirică, dar furioasă. Ştii că eşti culmea? Toţi soldaţii sunt la instrucţie, iar tu, bucureştean viclean, stai aici şi o freci aiurea. N-ai tabele de făcut? Treci la instrucţie atunci şi să nu te mai văd în dormitor că-ţi rup picioarele!

- Am înţeles să trăiţi! am răspuns eu sărind imediat în picioare şi ieşind iute din dormitor, pentru a nu-i mai da timp să spună ceva.

După ce am fumat o ţigară în spatele clădirii, tiptil, tiptil, pe lângă biroul monstrului, am intrat în dormitor şi m-am întins în pat, uşor, să nu fac niciun zgomot. Nu trec bine zece minute, de binecuvântat repaos, că intră Dănilă din nou.

- Păi ce faci mă, ce-am vorbit noi? Măria Voastră vrea să binevoiască să iasă din dormitor şi să treacă la instrucţie? a răcnit din toată fiinţa lui matahala. Încă o dată, uită-te la mine, încă o dată dacă te mai prind aici, fără discuţie, te trimit direct la căcat! Marş de-aici, la instrucţie!

N-am scos un sunet, am tulit-o fulgerător. Capul îmi zvâcnea de durere, pesemne că-mi crescuse tensiunea, că mă ridicasem brusc din pat. Am mai fumat vreo două ţigări şi m-am hotărât să risc, să-mi joc ultima carte. „Ar fi culmea să mai intre încă o dată în dormitor”, mi-am spus eu. „Doar nu are altceva de făcut decât să mă pândească pe mine. În plus, are impresia că m-a speriat rău şi că n-am de gând să mă mai întorc”.

Ameninţarea căpitanului era cât se poate de reală. Într-adevăr, mă putea trimite la căcat! Să explic. Eram în toiul unei veri turbate, secetoase. Unitatea militară în care ne aflam primea apă de la un izvor, al cărui debit pălise considerabil. O dată la două zile pompierii trimiteau la unitate o cisternă, pentru a fi umplute cu apă butoaiele. Cu toate acestea nu era de ajuns. Cele şase latrine, care deserveau peste 140 de soldaţi, erau mai mereu pline ochi de căcat. Pedeapsa căpitanului, de care fugeau toţi soldaţii, era să te trimită acolo, în mirosul acela pestilenţial, să torni în apă în closeturile pline ochi. Măsura era inutilă, pentru că erau oricum înfundate, iar apa nu făcea decât să răscolească şi mai rău borhotul.

Întors în dormitor, am adormit adânc şi-am început să visez. Se făcea că venise mama la unitate şi-mi adusese mâncare, multă mâncare. Eram foarte fericit, pentru că în armată mâncarea era execrabilă. Şi tot scotea mama din sacoşă salam, caşcaval, roşii, brânză. „Şi uite, mămicuţo, ţi-a adus mama şi asta, şi asta”, mă tot îmbia ea. La un moment dat, a început să scoată din sacul fără fund nişte conserve de carne de vită. Spre surprinderea mea le trântea cu putere de masă. Una, două, trei, patru conserve de carne, toate izbite cu putere. „Ce o fi apucat-o pe mama de le trânteşte aşa?”, mă minunam eu. Curând am aflat. Mama nu era mama, ci căpitanul, care lovea furios în masă, să mă trezească. Adormisem adânc, iar vocea lui de pitulice nu reuşise să-mi tulbure odihna.

- La căcat, la căcat, la căcat! ţipa ascuțit Dănilă, lovind puternic în masă cu laba lui de urs.

Am ieşit din dormitor în fugă, fără să mă uit înapoi. Căpitanul, după mine. „La căcat, la căcat, la căcat!”. Am fugit şi dus am fost, dar vocea eunucă a căpitanului m-a urmărit peste tot prin unitate, „la căcat, la căcat, la căcat!”. Parcă şi acum îi mai aud ecoul.

Motanul din vis

Stau faţă în faţă cu un motan negru, cu mustăţi lungi şi albe, un cap imens şi ochi galbeni, ca o lună plină. Priveşte gânditor în zare, iar mai apoi îmi dau seama că se uită direct la mine şi că este mult mai mare decât iniţial. Deşi privirea lui este aţintită asupra mea, pare absorbit în propriile-i gânduri, netulburat de prezenţa mea . S-ar spune că are o treabă şi că se grăbeşte, dar ceva îl reţine, poate pentru că trebuie să-mi transmită ceva.

Motanul are blana neagră, iar în bătaia soarelui aceasta capătă nuanţe albăstrui. În bătaia soarelui. Nu ştiu când a apărut soarele. Poate că s-a ivit chiar în momentul în care studiam blana motanului, doar aşa, ca să pună în contrast culoarea animalului cu lipsa de culoare din jurul nostru. În jurul nostru. Îmi dau seama că mi-e sete şi că ne aflăm în mijlocul unui deşert, în care nu adie nicio pală de vânt. Îmi doresc nespus de mult să pot sorbi din carafa plină cu apă aflată chiar lângă patul meu, pe masă. Carafa dispare, iar motanul continuă să privească nedeterminat prin mine.

- Întotdeauna în deşert apa este scumpă, spune el deodată, cu voce baritonală. Să ştii că sunt supărat pe tine. Nu te uita aşa la mine. Continui să mă tratezi de parcă aş face parte din altă generaţie, mai bătrână. Sunt doar cu un an mai mare ca tine şi vreau să-mi acorzi respect.

- Vorbeşti ca un bătrân, mă trezesc eu vorbind. Pentru ei este respectul. Dacă vrei să te simţi tânăr trebuie să fii nebun, să acţionezi fără judecată, să înjuri şi să iubeşti necondiţionat. Reproşurile tale îmi confirmă că ţi-ai depozitat prea multă naftalină în şifonier.

Vorbesc cu motanul de parcă ne-am cunoaşte de mult timp. Pentru o clipă mă gândesc la acest lucru şi îmi dau seama, încă o dată, cât îmi este de sete. Motanul nu-mi dă pace.

- Până de curând am avut o pisică care vorbea ca tine. Totul se rezuma doar la ea, cât este de nefericită, că nu am grijă s-o distrez, să dansez cu ea, să-i fac cunoştinţă cu prietenii mei, să o iau de la serviciu şi multe altele. Într-un cuvânt, vroia să fiu sclavul ei. Am lăsat-o să plece, pentru că din cauza ei nu mai puteam gândi.

- La ce vrei să te gândeşti? zic eu.

- Te rog să nu mă mai cauţi, nu vreau să mai am de-a face cu tine. Nu suna, pentru că nu te aud. Nu-mi scrie, pentru că nu citesc. Nu regreta, pentru că nu te cunosc.

Mă trezesc brusc. Afară e încă întuneric, iar imaginea motanului ursuz încă îmi persistă în faţa ochilor. După un timp mă obişnuiesc cu întunericul din jurul meu şi încep să întrevăd camera. Motanul dispare. Îmi aduc aminte de sete. Beau cu poftă din carafa aflată pe masa de lângă pat şi mă culc din nou. Poate că motanul va reveni într-o continuare a visului.

Printre adventişti

Eram cu un amic, în toiul unei partide de şah. Concentraţi asupra jocului, murmurând calcule şi mutări decisive, am fost întrerupţi de către unchiul prietenului, respectabil cetăţean român şi francez, adventist convins şi cu nenumărate fapte bune la activ. După ce ne-a lăudat îndeletnicirea intelectuală, a întrebat, într-o doară (sau poate că nu) dacă sunt credincios. Eu, oaie rătăcită, i-am răspuns impertinent că nu mă interesează subiectul şi că nu vreau să ascult argumente pro sau contra. Unchiul, nu numai că nu s-a supărat, dar m-a invitat a doua zi, fără nicio obligaţie din parte-mi, să asist la una dintre adunările lor, de adventişti. Amicul meu a zâmbit cu subînţeles, iar eu, nu ştiu de ce, am promis că voi participa la adunare.

Înainte să înceapă sfânta întrunire, adunaţi în faţa clădirii în care urma să aibă loc evenimentul, oamenii discutau vrute şi nevrute. M-am uitat în jur şi am văzut numai feţe normale, nimic care să-mi atragă atenţia. Cuvântul "adventist" avea în mintea mea o conotaţie francmasonică, îi vedeam ca pe o sectă secretă care propovăduieşte cine ştie principii îndoielnice. Amicul meu, împreună cu fratele său, familiarizaţi cu astfel de întruniri, glumeau pe seama mea, pentru că mă simţeam în plus şi incomodat de puritatea privirilor din jurul meu.

După ce toate lumea şi-a ocupat un loc în sală au început predicile. Din când în când mai şi cântau. Atmosfera era similară cu cea din bisericile ortodoxe, aceleaşi rugăciuni şi pilde. Unchiul, după o lungă şi plictisitoare predică despre iubirea faţă de Dumnezeu, invită la un moment dat la vorbitor un confrate, să vorbească despre iubire, în general. Din sală se ridică un tânar slab şi palid, încovoiat parcă de greutatea subiectului ce avea să-l dezbată, timid în priviri şi cu mâini şi degete subţiri, ca de pianist. Se urcă la microfon, aruncă o privire caldă în sală şi, cu mâinile împreunate într-o rugăciune solemnă, a rostit cu cea mai caldă voce pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată în viaţa mea: „Iubirea”. Tonul i-a fost rar şi apăsat iar ochii umezi, de bovină. În sală plutea liniştea unei peşteri nedescoperite încă, veche de mii de ani.

Cuvintele lui au avut asupra mea efectul unui trăznet. Când i-am văzut faţa şi convingerea cu care rostit cuvântul magic, „iubirea”, n-am mai rezistat şi, cu toate eforturile de a mă abţine, am început să râd, la început sugrumat şi cu o voce subţiată de efortul de a-mi reprima hohotele, iar mai apoi zgomotos, cu forţa suflului exploziei unei bombe atomice. Şi cu cât râdeam mai tare, cu atât hohotele mele se revărsau ca debitul unei furntuni de vară. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, iar toată sala s-a întors către mine, siderată în faţa neobrăzării mele. După vreo zece minute, timp în care, deşi revoltaţi, oamenii m-au lăsat să mă descarc, am murmurat un umil „scuzaţi-mă” şi mi-am îngropat privirile într-o Biblie ce mi-a fost întinsă de nu ştiu cine, nu ştiu când.

La sfârşitul adunării, pe când fumam o ţigară împreună cu prietenii mei, vine o babă la mine, se uită cu drag şi spune: „Prima oară aici, nu? Se vede.”, şi a plecat şontâc, şontâc, mişcându-şi capul în semn afirmativ.

În dubă

Când cineva râde pe seama temei lui de spaţii închise, Fabian nu ştie de glumă. De când s-a îmbolnăvit a început să evite oamenii şi încetul cu încetul a devenit mizantrop.

Totul a pornit de la o întâmplare banală, într-un miez de noapte. Pe-atunci era o fire deschisă, veselă, sociabilă. În plină rebeliune, obişnuia să se furişeze noaptea, fără să-l audă părinţii, şi să coboare la parter, unde locuia cel mai bun prieten al său. Se căţăra pe geam în camera prietenului şi cât era noaptea de lungă ascultau Pink Floyd şi fumau ca turcii. În noaptea cu pricina au rămas fără ţigări. Nu departe de bloc era un magazin deschis nonstop. Strada era pustie şi slab luminată. Pe la jumătatea drumului a trecut pe lângă ei o maşină de poliţie. Şi-au spus că nu trebuie să se sperie, doar nu făcuseră nimic rău. Maşina a trecut mai departe, fără viteză, iar ei şi-au văzut de drum.

La întoarcere duba a trecut din nou, iar de data aceasta a oprit. Era un Aro vechi şi ruginit. Un poliţist s-a dat jos şi le-a cerut actele de identitate. Fabian, căruia începuse să-i bată inima, a scornit cea mai jalnică minciună din viaţa lui. „N-am buletin”, a spus el, „mi-l fac peste două săptămâni”. Când a auzit gogomănia, poliţistul l-a luat la pumni. „Urcă în dubă nenorocitule, te duc la secţie, să vedem dacă ai buletin sau nu”. Intrat în panică, Fabian a început să se zbată şi s-a prins cu mâinile de capota maşinii, încercând zadarnic să se opună. Până la urmă l-au băgat în dubă, iar prietenul său, mai înţelept, a intrat de bună voie.

După nici zece metri parcurşi maşina s-a stricat în mod miraculos. Cei doi poliţişti au început să înjure cu năduf, lovind din când în când cu picioarele tabla dură şi strigându-le celor doi ce grozăvii îi aşteaptă la secţie. După trei ore de reparaţii şi înjurături a pornit maşina. Între timp, din cauza presiunii, Fabian s-a urinat în roata de rezervă, care trona între cele două banchete pe care stăteau de obicei răufăcătorii, până când din acesta au început să se audă clipoceli. La cinci dimineaţa, fără chef de răzbunare sau de aplicare a legii, poliţiştii le-au dat drumul.

Iepurele deghizat în vulpe

Mă întorceam de la şcoală, prin parcul Libertăţii, când în dreptul muzeului tehnic Dimitrie Leonida mă interpelează doi ţigani.

- Ai un foc? mă întreabă unul dintre ei.
- N-am, răspund eu grăbit.
- Dar o ţigară ai?
- Nu fumez.
- Te-am întrebat eu dacă fumezi? Te-am întrebat dacă ai o ţigară.
- Nu am o ţigară.

Îmi blocaseră calea şi fusesem nevoit să mă opresc în faţa lor, aşa că am aşteptat să se termine interviul ca să pot pleca mai repede de acolo.

- Zece mii ai să ne dai?
- N-am.
- Bă, da' ţie nu-ţi dă mă-ta bani când pleci la şcoala?
- Nu.
- De ce?
- Suntem săraci.
- Cu cine ţii?
- Cum adică, cu cine ţin? am întrebat eu precaut, ştiind de fapt că vroia să ştie cu ce echipă de fotbal ţin. Dar mai ştiam că orice aş fi zis, răspunsul meu era unul greşit, pentru că el ar fi ţinut cu altă echipă şi atunci ar fi avut motiv de scandal.

- Bă Ioane, ăsta face pe şmecherul şi ne ia la mişto, crede că suntem proşti.

Am tăcut, poate că mă lăsau în pace aşa. M-am uitat cu disperare în jurul meu să văd pe cineva, vreun trecător, om mare, care m-ar fi putut ajuta să scap de ei. Din păcate, aleile parcului erau pustii.

- Bă pulică, uite care e faza, dacă nu scoţi zece mii te fut în cur!

Deja mi se înmuiaseră picioarele.

- Dar n-am niciun ban la mine, am îngăimat eu.
- Da' unde ai?
- Poftim? Eu...

Nu am putut continua, căci am primit instantaneu o palmă usturătoare, iar ochiul drept a început să pâlpâie ca un neon obosit, care luminează cu intermitenţe.

- Morţii mă-tii de pitic! Ioane, ia ţine-l mă de mâini să-l controlez.

Ion m-a apucat brutal de braţe, dar în momentul imediat următor am zvâcnit ca un resort eliberat de tensiune şi am rupt-o la fugă. N-am gândit, ci doar am reacţionat. Cei doi, surprinşi de reacţia mea neaşteptată au rămas pe loc câteva secunde, timp în care eu eram deja departe. Au alergat puţin după mine, dar au renunţat după câţiva metri parcurşi fără convingere. M-am oprit la o distanţa suficient de mare încât să mă simt protejat şi, tacticos, cu mişcări încete şi meticuloase, am scos scos pachetul de ţigări ascuns la piept, mi-am aprins una şi am tras cu nesaţ un fum. M-am asigurat că ei mă văd şi le-am întors agale spatele, pornind spre casă, nu fără a mai trage din când în când cu coada ochiului, să văd dacă nu cumva au de gând să mă urmărească.

Crăpaţi!

La 25 de ani avea mintea unui copil de patru ani şi nici nu putea nici măcar să se bărbierească singur. Dacă îl întrebai cum îl cheamă îţi răspundea „Miceai” şi oricât te-ai fi străduit să-l înveţi să-şi rostească numele corect, Mihai, el tot Miceai spunea.

Se zvonea că la vârsta de trei ani doctorii îi făcuseră o injecţie în cap şi de-atunci mintea lui stagnase. Chiar dacă era retardat, tatăl său îl iubea foarte mult. Din păcate a murit în noaptea în care a câştigat Steaua Cupa Campionilor. Se îmbătase de fericire şi o pornise spre aeroport, să-i întâmpine pe jucători. Nici n-a ştiut când l-a lovit maşina. A fost condus pe ultimul drum de către colegii săi camionagii, într-o coloană nesfârşită de autoutilitare, care claxonau asurzitor.

După ce a murit tatăl său, Miceai a devenit trist. Se plimba prin parc cât era ziua de lungă, cu mâinile împreunate la spate. Chipul său purta urma unui zâmbet blajin, brăzdat sporadic de câte o întrebare mută, fără răspuns, care îşi pierdea rapid semnificaţia. Fuma foarte mult, chiar şi câte două pachete pe zi.

În ziua crizei, s-a dus să-şi cumpere ţigări de la magazinul lui nea Titi, care plecase să cumpere marfă şi o lăsase la tejghea pe nepoată-sa.

- Crăpaţi! a zis Miceai, după ce a intrat în magazin.
- Poftim? a întrebat contrariată puştoaica.
- Crăpaţi! spune sec Miceai.
- Pleacă măi beţivanule de aici, n-ai decât să crăpi tu!, îi răspunde iritată fata.
- Nu, nu, crăpaţi!
- Auzi, dacă nu pleci imediat din magazin chem poliţia. Ieşi afară nebunule!

Miceai nu putea suporta să-l facă cineva nebun. S-a schimonosit la faţă şi a început să urle, repetând obsesiv „crăpaţi, crăpaţi, crăpaţi!” Speriată, tânăra i-a tras o palmă usturătoare, moment în care el s-a repezit la ea şi a apucat-o cu ambele mâini de gât scuturând-o ca pe o cârpă şi urlând frenetic, în continuu, „crăpaţi, crăpaţi, crăpaţi!”.

Ulterior, când Miceai era în stare de legumă la ospiciu, au aflat că el nu dorise decât să cumpere un pachet de ţigări Carpaţi. Doctorii au spus că moartea tatălui său declanşase el în el un şoc teribil şi îi tulburase complet mintea-i rătăcită. Un an mai târziu Miceai a murit la spitalul de nebuni. Nimeni n-a ştiut cum şi de ce.

Review film: Thank you for smoking

Titlul poate induce în eroare, căci în substanţă filmul nu este despre fumat, acesta este doar contextul în care personajul principal, Nick Naylor (jucat de Aaron Eckhart), îşi trăieşte vocaţia de sofist modern, montat să demonstreze celor din jurul lui că nu au dreptate.

Nick este purtătorul de cuvânt şi vicepreşedintele Academiei de Studii Tabacice şi din această poziţie încasează şi contracarează loviturile militanţilor antifumat. Nick ar putea să lucreze cu succes în orice organizaţie, se întâmplă doar să fie în cea a producătorilor de ţigări. E atât de bun încât, în cadrul unui show televizat montat anume pentru a-i veni de hac, îl face pe un adolescent bolnav de cancer din cauza fumatului să dea mâna cu el şi să recunoască, cu lacrimi în ochi, că organizaţiile antifumat se servesc de cei ca el în lupta cu fumatul, că se bazează pe moartea celor ca el, pentru a-şi construi argumentele.

Slăbiciunea filmului rezidă în regăsirea laturii sensibile a lui Nick, care nu e un mother fucker până la capăt,ci face dovada unor slăbiciuni moral-creştine. Pe de altă parte, Thank you for smoking are momente originale de comedie pură, spre exemplu când ni se prezintă întâlnirile de consfătuire ale lui Nick, reprezentantul ţigărilor, cu reprezentantul armelor şi reprezentantul alcoolului.

Una peste alta, filmul mi-a plăcut, îl recomand şi îi dau nota 8 din 10.

Fetiţa şi ţigara

Ioan T. Morar recomandă săptămâna viitoare, în colecţia Literatura de la Cotidianul, o carte ce se anunţă interesantă: "Fetiţa şi ţigara", o pledoarie pentru fumat.

Autorul, Benoît Duteurtre, derulează pe website-ul său o campanie împotriva interzicerii fumatului în locurile publice din Franţa.

Morar spune că a citit cartea, dar nu a fost convins să se apuce de fumat ba, mai mult, nu-i vine să scrie favorabil despre ea. Aştept cu nerăbdare s-o cumpăr şi să văd care sunt argumentele "diavolului".

UPDATE:M-am înşelat, era vorba despre apariţia din această săptămână.

Întrebarea

De fiecare dată când îşi aduce aminte cât de aproape a fost de moarte în acea zi teribilă, pe Claudiu îl cuprinde o adâncă stare de recunoştinţă. Se gândeşte mereu, cu înfrigurare, că „dacă” n-ar fi fost pusă întrebarea magică, la momentul potrivit, el ar fi fost mort acum.

Nu i-ar fi deplâns aproape nimeni moartea, nu avea datorii, bunuri, prieteni şi nici iubită. În viaţa lui nu exista decât mama sa bolnavă, care depindea în totalitate de el. Gândul că n-ar mai fi existat nimeni care să aibă grijă de ea îl dispera, pentru că se considera vinovat de paralizia totală a mamei sale. Nenorocirea survenise la naşterea lui, în urma unei complicaţii pe care doctorii nu au fost în stare s-o explice.

Până la vârsta de 14 ani, pe Claudiu îl crescuse bunica, care murise chiar de ziua lui, în urma unui infarct. Rămas singur, n-a avut timp să-şi plângă de milă. A renunţat la şcoală şi s-a angajat pe şantier. Nu ştia nicio meserie, dar când l-au văzut cât de puternic era, căci Claudiu avea o forţă ieşită din comun, l-au angajat fără să stea pe gânduri.

În acea zi fatidică, când a văzut moartea cu ochii, lucra pe schelă, la etajul 14 al unui bloc ce se construia în zona Obor. Tocmai terminase de tencuit exteriorul din faţa ferestrei şi se pregătea să urce la etajul 15. În spatele lui, la cinci metri, pe cealaltă schelă se afla nea Grig, care tencuia o altă fereastră.

Când stâlpul de susţinere de la etajul 15, greu de trei tone, s-a prăbuşit peste schela unde tocmai el se aflase, spulberând-o şi continuându-şi vijelios drumul până jos, provocând un crater uriaş, Claudiu tocmai îşi băgase mâna în buzunar. Se pregătea să-l servească pe nea Grig, care cu o clipă mai înainte îl întrebase senin:

- Îmi dai o ţigară?

De poimâine

Gata, m-am hotãrât! Mã las de fumat. Cred că mâine este cel mai bun moment. De ce nu azi? Pentru că azi încă mai am ţigări şi nu mă îndur să le arunc, dar nici să le dau altcuiva, că au fost scumpe. Deci, de mâine, când nu voi mai avea ţigări, va fi momentul cel mai propice.

Totuşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, mâine nu este tocmai convenabil. Decizia e prea bruscă, nu mă simt pregătit. Mă iau prea din scurt, poate că poimâine este mai rezonabil. Totuşi n-am să arunc la gunoi ziua de mâine. Va fi o zi a pregătirii psihice, pentru poimâine, când mă voi lăsa de fumat. Da, da, aşa am să fac. Mă simt mai hotărât ca niciodată.

Cine fumează nu dă bani la doctori

Cercetătorii, ăia mulţi şi deştepţi, dar pe care nu apucăm niciodată să-i cunoaştem, spun că fumătorii cheltuie mai puţini bani pe sănătatea lor decât cheltuie persoanele fără vicii, sportive, sănătoase. De ce? Pentru că trăiesc mai puţin :-)

Sursa: Daily Mail

Steaua sus răsare!

O ştie oricine, copilăria nu poate dura la nesfârşit. În cazul meu, care trăiam pe Insula Fericiţilor, ea s-a încăpăţânat să treacă peste limitele bunului simţ. Aşa se facă că la 17 ani încă mai mergeam să-mi colind vecinii de sărbători.

Pentru că ne cunoşteau de când eram mici, vecinii erau indulgenţi faţă de noi şi ne primeau, chiar dacă se vedea clar pe faţa noastră că ne aflăm la uşa lor doar pentru a le lua banii şi nici vorbă să ne gândim la nuci sau mere. Mergeam în primul rând la părinţii noştri, unde eram sigur că vom fi primiţi, iar mai apoi, în funcţie de vecinii care ne simpatizau, mergeam şi la restul. În câteva ore reuşeam să strângem suficienţi bani încât să ne putem cumpăra timp de o lună ţigări şi băutură.

Seara decursese cum nu se poate mai bine. Aveam bani, ne distram, mai trăgeam câte o duşcă, petrecerea putea începe. Nu ştiu cine a venit cu ideea să mergem şi la familia Neagu, de la etajul patru. Mie nu prea îmi convenea, pentru că mă ruşinam de Laura, cu patru ani mai mare ca mine şi după care mi se cam scurgeau ochii.

Sunăm la uşă. Eu eram cel care ţinea Steaua, ale cărei colţuri de mare precizie fuseseră proiectate de tata, pe când eram mai mic. Răspunde chiar Laura. „Aaaa, vai, poftiţi, poftiţi”, ne-a îmbiat ea. Înăuntru, veselie mare, invitaţi , odrasle, prietene de-ale Laurei. Ne-au băgat pe toţi în sufragerie şi s-a făcut linişte. Eu am stat întotdeauna mai prost cu memoria şi pentru a nu greşi îmi lipisem pe spatele Stelei o foaie pe care scrisesem versurile.

Cum cântam noi, plini de evlavie, iar magii urmăreau Steaua, eu mă chinuiam la rândul meu să ţin pasul şi să urmăresc versurile de pe hârtie. Pentru o clipă m-am uitat la Laura şi am sărit imediat un rând. Palmele au început să-mi transpire. Ea a observat, iar când a început să înainteze spre mine inima a început să-mi bubuie. M-am simţit ca un şoricel încolţit de şarpe, iar când Laura mi-a tras în jos Steaua şi a observat hârtia ascunsă în spatele ei, arătându-le descoperirea tuturor invitaţilor, mi-aş fi dorit să mă transform în albină sau în nor de fum. Am îndurat cu stoicism râsetele tuturor, ale invitaţilor, ale fetelor, ale râzgâiaţilor de copii şi ale prietenilor mei. În acea seară, ca să uit ruşinea, am băut mai mult ca toţi.

Scara de la mijloc

Silviu, care a fost de curând la Sofia, mi-a spus că bulgarii au amenajat baruri speciale pentru adolescenţi, unde aceştia se pot distra, asculta muzică şi bea suc, alcoolul fiind interzis. Dacă am fi avut şi noi, când eram liceeni, asemenea condiţii, mulţi vecini ar fi avut o viaţa mai liniştită, în special iarna, când nu aveam pe unde ne petrece timpul şi obişnuiam să ne adunăm în scara de la mijloc.

Blocul în care locuiam avea trei scări, dar cea de la mijloc era preferata noastră, pentru că era spaţioasă, îi funcţionau caloriferele şi era mai curată. Ne adunam acolo în fiecare seară, cel puţin câte zece, şi ascultam muzică live, fumam şi ne încălzeam cu votcă.

Pe la etajul doi, trei, locuia un vecin care ne făcea zile amare. Individul ne urmărea mereu şi când ne era lumea mai dragă apărea în mijlocul nostru începând să urle, ba că facem mizerie, ba că suntem nesimţiţi sau că facem prea multă gălăgie şi-l deranjăm pe el sau alţi vecini în vârstă. "Respectaţi orarul liniştii!", striga el mereu. Toţi copii îi prinseseră frica, chiar şi eu după ce într-o vară mi-a vărsat în cap un lighean plin cu zeamă de varză murată, doar pentru că treceam prin dreptul balconului său.

Într-o seară de iarnă teribil de rece, am organizat în scara de la mijloc un fel de Cenaclul Flacăra, cu chiuituri, râsete zgomotoase şi cântări la chitară. În mijlocul concertului apare vecinul. Aşa cum stătea el în capătul scărilor, părea turbat de furie, iar roşul feţei sale schimonosite constrasta puternic cu fesu-i negru ca tăciunele. Nu mai avusese răbdare să se îmbrace, ieşise direct în halatul de baie, mai hotărât ca niciodată să ne pună la punct.

Şi-a dres zgomotos vocea, pregătindu-şi un urlet din străfundurile Pământului, pentru lecţia ce avea să urmeze. Din gâtleju-i căscat ca o gură de iad n-a apucat să iasă decât o palidă şi gâtuită vocală, căci a alunecat imediat în momentul următor în care a păşit pe prima treaptă. Bietul de el s-a dus de-a dura cu fundul până la capătul scărilor, ca în desenele animate.

Linişte totală. Pentru câteva secunde am rămas pietrificaţi. Corzile chitării lui Costi au mai apucat să scoată un sunet stins, tânguitor, precum lira lui Orfeu în lumea lui Hades, iar apoi, ca la un semnal, am izbucnit într-un râs suferind, la început sugrumat, dar foarte repede progresând în valuri apoplexice. Ne curgeau lacrimile, ne ţineam de burtă, ne înecam cu fumul de ţigară şi arătam cu degetul unul spre altul, nefiind în stare să articulăm decât onomatopee.

Între timp, vecinul s-a ridicat anevoios şi simţind cum se cască o imensă groapă a deznădejdii înaintea lui, s-a repezit către cea mai apropiată persoană de el, s-o ia de gât. S-a nimerit să fie Alex, cel subţirel ca un fir de pai şi cu pletele blonde, care n-a văzut decât în ultima clipă bolovanul sisific care se îndrepta vijelios spre el. Cu prezenţă de spirit, deşi era beat, Alex a scos spray-ul paralalizant din buzunar şi a apăsat prelung spre faţa vecinului. Lovit din plin şi ţinându-se cu mâinile de ochi, acesta a început să ragă ca o fiară turbată, s-a zbătut lovindu-se de pereţi şi a încercat să înşface pe cineva, pe oricine, la fel ca ciclopul rănit de Ulise.

Cineva a deschis uşa scării şi am năvălit unul câte unul afară, unde am continuat fiesta în noaptea îngheţată.

Gus Fraba!

Bună ziua Emilian,

După o zi de muncă sau de joacă, atunci când luaţi o pauză, dacă vă simţiţi stresat(ă) sau dacă aveţi vreo problemă, ce-aţi spune de câteva momente de relaxare?

- Cum să faceţi faţă dorinţei de a fuma (sfatul numărul 4)

Aţi observat că tema de astăzi este relaxarea... Începeţi prin a vă aşeza într-o poziţie confortabilă, într-un loc în care nu veţi fi deranjat(ă) pentru câteva minute...

Respiraţi încet şi adânc; inspiraţi… menţineţi… respiraţi… Expiraţi normal, nu forţaţi; aerul părăseşte plămânii mai întâi într-un ritm rapid, apoi din ce in ce mai lent. Când plămânii s-au golit aproape complet, suflaţi aerul rămas, apoi inspiraţi din nou.
Respiraţi în acest fel de mai multe ori (inspiraţi, menţineţi, expiraţi), pronunţând în gând un cuvânt plăcut, în timp ce expiraţi, cum ar fi „calm”, „răcoare”, „linişte”, „senin”... sau imaginându-vă o situaţie plăcută şi calmă (o plimbare la malul mării etc.) sau tonică (sportul dumneavoastră preferat etc.).
Dacă pronunţaţi cuvântul în gând sau dacă vă gândiţi la o situaţie de acest tip, lucrurile vor părea mai uşoare.

Pentru început, faceţi acest exerciţiu de respiraţie într-un loc liniştit, aşezaţi-vă confortabil, cu ochii închişi.
Apoi, treptat, veţi putea să-l faceţi în situaţii mai agitate, mai puţin confortabile şi cu ochii deschişi.

Puteţi folosi această tehnică de fiecare dată când simţiţi dorinţa de a fuma sau în orice situaţie stresantă. Este o armă foarte eficace.

Destindere plăcută.

Palma ruşinii

Era seară, târziu, când în sfârşit m-am hotărât să plec de la seviciu. Doi dintre colegii pe care nu-i cunosc decât după faţă, un el şi o ea, au intrat în lift cu mine. Cabina, claustrofobică. Ea, cu ţigara aprinsă în mână, se uită fix în ochii mei şi trage un fum. Deşi sunt fumător înrăit, nu suport să fumeze cineva în lift. Mi se pare lipsă de respect, mai ales că spaţiul nu poate fi aerisit. E ca şi cum te-ar pune cineva să lucrezi toată ziua într-o budă ţărănească, din aceea cu groapă.

Mă uit cu reproş, dar ea îmi întoarce o privire senină, lipsită de orice grijă sau vinovăţie.

Neaşteptat, liftul se opreşte la un etaj intermediar. Până să se deschidă uşile, tipa palmează rapid ţigara şi îi spune speriată colegului să o ajute, adică să preia el ştafeta. Ăla, laş, a ridicat din umeri. Drept urmare, şi-a tras mânecile şi a îndesat bine ţigara, să nu se vadă. Până la parter n-a scos niciun cuvânt, ba cred că şi-a ţinut şi respiraţia, să nu scape vreun iz cât de mic de fum.

Morala: ruşinea se schimbă în funcţie de context. Un înger căcăcios se oripilează auzind un popă înjurând, dar se cacă nestingherit în casa lui.

Creionul dintre degete

„Dacă simţiţi foarte puternic lipsa ţigării, o soluţie ar fi să ţineţi între degete un creion sau un beţişor de amestecat de la automatul de cafea...”, îmi scrie www.help-eu.com, portalul online al UE dedicat antifurmatului.

Dragi helpişti de la UE, vreau să vă fac o mărturisire. Pe vremea când eram copil toţi membrii familiei mele fumau. Se întâmpla pe timpul lui Ceauşescu. Venea mereu vecinul de la şapte şi juca table cu tata. Fumau în draci. Fuma şi mama, deşi nu juca table. Ea gătea. Fuma şi fratele, deşi nu gătea şi nici nu juca table. El studia şah.

Eu nu fumam, dar tare mi-ar fi plăcut să fac ca ceilalţi. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am propus mamei să-mi dea o ţigară, dar m-a ameninţat cu bătaia, aşa că am renunţat la idee.

Am descoperit însă creioanele. Când începeau să fumeze toţi prin casă, îmi luam un creion şi din când în când îl duceam la buze, simulând că trag fumul în piept. Creionul mi-a fost ţigara cea dintâi, a fost un substituent eficient şi m-a ajutat să rezist până când m-am apucat de fumat. Fără creioane nu ştiu ce-aş fi făcut, nu cred că aş fi descoperit ţigările.

Cu Mozart în urechi

După o noapte nedormită şi lungă şi un duş făcut în grabă, am pornit-o spre serviciu. Ce încântare şi revigorare să ascult Mozart! După atâtea ţigări pompate, simt că mă reîntregesc şi devin mult mai îngăduitor cu orice. Spre exemplu, nu m-am enervat în tramvai când, deşi era spaţiu suficient pentru toţi, lumea s-a îmbulzit, ca la scufundarea Titanicului, să ocupe un loc lângă uşi. Am zâmbit. Parcă m-aş fi uitat la un film mut, difuzat cu două viteze mai încet.

Clădirile Electroaparatajului încep să fie demolate. Lângă, în spaţiu deschis, m-au lătrat doi căţelandri. Hămăiau cu năduf direct spre mine, iar lumina soarelui îi învăluia într-o aură voioasă. Mi s-a făcut aşa drag de ei, că-mi venea să mă duc să le scutur fălcuţele lor de căţei nervoşi.

Pe lângă McDonalds mirosea a fecale.

Continui cu Mozart, am impresia că ziua-mi va fi veselă. Allegro!

Aproape de deadline

Intru în fibrilaţie. Au fost de ajuns două articole cu termenul de predare lăsat pe ultima sută de metri şi am ras un pachet şi jumătate de ţigări. Ştiu, nu e eficient, pentru că am luat multe pauze, dar parcă inspiraţia vine nu mâncând, ci fumând, tot aşa cum un puşti nu e în stare să-i facă avansuri colegei sale, decât daca se inspiră cu puţin alcool. Sau în acelaşi fel în care, înainte de execuţie, condamnatului i se permite să fumeze ultima ţigară. Îi face trecerea mult mai uşoară. Sau la fel cum cântăreţul de jazz improvizează pasionat noi ritmuri, cu fumul de trabuc intrându-i în ochi.

Şi, acum, că mi-am terminat articolele, îmi permit o ţigară relaxantă, la fel cum el sau ea, trag cu nesaţ în piept după o partidă de amor.

Metode verificate contra fumatului

La o căutare superficială pe Internet, am descoperit nişte metode de combatere a fumatului interesante. Ce-i drept, în prezent sunt rar utilizate, dar prin secolele 15, 16 au fost testate cu succes. Spre exemplu, papii Urban al VIII-lea şi Innocenţiu al IX-lea îi excomunicau pe fumători. In my case, I don't give a shit. Alta, sultanul Murad al IV-lea a declarat fumatul drept ofensă capitală. De-aia pipează turcii ca sparţii acum, nu? Mai nasol e faza cu ruşii, care cică dacă te prindeau fumând îţi tăiau nasul. Ce-ar face un fumător fără nas? Ar priza direct prin orificiile nazale.

P.S. Azi am aflat că Jean Nicot este cel care a adus tabacul la curtea Catherinei de Medicis. Jeane, să-ţi fie ruşine!

Sursa: Enciclopedia Britanica

Demonii mei şi ajutorul online

E noapte. Pe stradă e beznă, de câteva nopţi felinarele refuză să se aprindă. Nu se văd decât intermitentele luminiţe de alarmă ale maşinilor, ca nişte licurici albaştri. Tocmai am fumat o ţigară. Înainte de ţigară citeam o nuvelă de-a lui Murakami. Revin asupra paragrafului la care m-am oprit:

"La o masă alăturată stătea un cuplu între două vârste, cu o ţinută foarte îngrijită şi, în timp ce mâncau nişte sandvişuri, discutau despre o cunoştinţă internată în spital cu cancer la plămâni. Povesteau cum persoana respectivă se lăsase de fumat cu cinci ani în urmă, dar a fost prea târziu, iar dimineaţa, când se trezea, scuipa sânge. Soţia îi punea întrebări, iar soţul explica. 'Într-un fel, cancerul devine modul de viaţă al persoanei respective', spunea el".

În timp ce fumam m-am gândit cum ar fi următoarele zile pentru mine dacă m-aş lăsa de fumat. Oribile, probabil. Aş fi nervos, pornit pe harţă, în plin sevraj. Şi totuşi...de ce nu m-aş lăsa de fumat? Să mă apuc din nou de sport, să pot zburda ca înainte. Să nu-mi mai hârâie pieptul noaptea, când mă culc, să nu mai suflu ca un furnal, după ce alerg 10 metri după autobuz. Da, e chiar o idee bună, dar întotdeauna spun asta după ce fumez, nu înainte. După, când sunt deja satisfăcut, aş spune orice, numai ca să fiu împăcat cu mine însumi. Asta până la următoarea ţigară, când îmi spun că una în plus n-are ce să strice şi uite aşa reiau ciclul. Mama lor de ţigări!

Am văzut acum două zile o reclamă la televizor despre o campanie antifumat online, iniţiativă a Uniunii Europene. Eram la calculator şi am intrat imediat pe website, www.help-eu.com. Are conţinut şi în limba română, câteva informaţii utile, dar nu m-a dat nimic pe spate. Nimic nou, din ceea ce n-aş fi ştiut. Parcă aş aştepta o minune. Mi s-au părut penibile mărturiile celor care s-au lăsat de fumat. Domnul X din Austria, după trei ani de nefumat zice că se simte extraordinar. Mda...

Înscrie-te la newsletter, te ajutăm şi-ţi trimite e-mailuri timp de două luni, zice website-ul. Ok, m-am înscris. Acum două minute îmi vine primul lor mesaj:

"Bună ziua Emilian,

Au trecut cel puţin 24 de ore de când nu aţi mai fumat şi, aşa cum v-am promis, veştile bune încep să apară!"

Poate că am nevoie de un psiholog, vreun terapeut ceva, din câte ştiu eu nu m-am lăsat de fumat, doar vroiam nişte informaţii.

În fine, la câţi bani ştiu că se bagă în proiectele susţinute de Uniunea Europeană, ar fi putut şi ei măcar, dacă tot e o iniţiativă online, să ofere posibilitatea comunităţii online să le sprijinite proiectul. Dar nu există niciun logo care să poată fi pus pe un alt site. Oricum, eu vă sprijin!

Pionierul infractor

Din amintiri: "Am cravata mea, sunt pionier, şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!".

La început, ţigările mi-au adus şi necazuri, nu doar satisfacţia statului de erou pe care îl câştigasem pentru că avusesem curajul să-i înfrunt pe cei mari şi să păşesc pe tărâmul lucrurilor interzise. Bunăoară, în primul an de şcoală generală, pe când aveam puţin peste şase ani, învăţătoarea m-a prins în spatele şcolii cu ţigara în gură. Deşi niciun coleg pârâcios nu mă văzuse, nu fusesem suficient de precaut şi mă ascunsesem într-un loc expus.

Bineînţeles că incidentul a fost raportat părinţilor, care mi-au tras o cruntă bătaie, dar a fost dat şi un exemplu social, care să servească drept măsură preîntâmpinatoare şi altora care ar fi fost tentaţi s-o apuce pe căi greşite, ca mine. Pentru că exact a doua zi urma să aibă loc ceremonia prin care deveneam oficial pionieri, eu, infractorul, n-am avut voie să particip. Da, mărturisesc că statul român nu m-a considerat demn de a fi pionier. Să nu vă imaginaţi că nu m-a afecat acest lucru. Am plâns în hohote, m-am tăvălit pe jos şi m-am aruncat la picioarele învăţătoarei, dar în zadar, sentinţa nu a fost scimbată.

Şi mai trist a fost faptul că ceremonia a avut loc în parcul Libertăţii, acum numit Carol, adică chiar unde locuiam eu. De blocul în care locuiam, nu mă despărţea de parc decât o stradă lată de 10 metri, Candiano Popescu, pe care o cunoaşteţi probabil drept strada cu secţia de poliţie care se ocupă de accidentele rutiere.

Ceremonia pionierilor a avut loc în faţa mausoleului eroilor comunişti, iar eu, de ciudă, m-am ascuns printre nişte tufe de flori din împrejurimi, şi în momentul în care cravatele de pionier erau puse oficial la gâtul colegilor mei, am început să arunc cu castane. Pitulat la pământ, n-am fost zărit, deşi castanele aterizau necruţător în mijlocul lor. Când am văzut că nu se sinchiseşte nimeni să mă descopere, am renunţat şi m-am dus acasă. A doua zi, când m-am dus la şcoala, în clasă a păşit mândru încă un pionier, eu, care împrumutasem de la fratele meu mai mare o cravată roşie ca focul şi o purtam cu mândrie la gât.

Deşi m-am făcut că nu observ, colegii mei se uitau la mine cu reproş , în ochii lor nu eram decât un infractor.

Sora Meşterului Manole

Pe când eram în clasa a unsprezecea, în anul în care am rămas repetent, profesoara de limba şi literatura română s-a hotărât să-şi construiască o casă. În cazul ei, de la năzuinţă şi până la concretizare drumul a fost scurt. Chiar dacă salariile profesorilor erau şi sunt echivalente cu câştigurile unei femei de serviciu dintr-o ţară mai dezvoltată, ea, profesoara de română, a răzbit soarta vitregă şi a găsit resursele necesare. Poate că moştenise vreo avere sau poate că bărbatul ei era vreun preşedinte de bancă, nu ştiu şi nici nu mai contează.

Profesoara de română era o fire econoamă. În construcţii, ca şi în medicină, mâna de lucru de înaltă calificare este rară, dar nu întotdeauna apelăm la serviciile celor mai buni. Când ne doare o măsea, de ne vine să urcăm pe pereţi, prima oprire pe care o facem este orice cabinet stomatologic. Nu contează cine e doctorul, nu ştim decât că vrem să scapăm de durere cât mai repede. Suntem des dispuşi să facem compromisuri cu gândul că atunci când problemele se vor aplatiza ne vom trata cum se cuvine, la cei mai buni. Posibil ca aceeaşi idee s-o fi avut în minte şi profesoara de română, când s-a hotărât să-şi pună elevii la muncă. Doamna Crap, cum îi spuneam eu, căci avea o figură de peşte fitofag, cu buze groase, ochi mici, distanţaţi şi mers fluid, s-a ambiţionat să-şi înveţe elevii adevărata semnificaţiea proverbului „Munca e brăţară de aur”. E recunoscut faptul că mulţi părinţi îşi strunesc odraslele cu biciul muncii.

„Dacă nu pui burta pe carte, te trimit la muncă”,

„Ar trebui să munceşti ca să înveţi care este cu adevărat valoarea banilor”,

„Văd că fumezi, deci ai bani de ţigări. Cum nu te-am văzut muncind, înseamnă că banii pentru care eu, părintele tău, muncesc din greu, tu îi arunci la gunoi şi-ţi mai strici şi plămânii. Ce-ar fi să treci tu la muncă, să vedem dacă şi atunci vei accepta ca sudoarea muncii tale să se ducă pe apa Sâmbetei?”.

Am auzit de multe genul ăsta de discurs moralizator, aşa cum într-o zi era pe cale de a-mi fi ţinut de către doamna Crap când, întârziat la ore, fără să am vreo vină, stăteam pe holul liceului şi fumam liniştit o ţigară. Doamna Crap a apărut brusc de după un coridor şi n-am avut timp să palmez ţigara. În loc să mă ducă la director, aşa cum mă aşteptam, doamna Crap mi-a spus:

- Nedelcule, văd că în loc să fii la ore, tu stai şi fumezi ca un vagabond pe holul liceului. Să ştii că aici nu este tabără de vacanţă măi băiatule. Părinţii tăi fac o mulţime de sacrificii ca tu să înveţi, să termini un liceu, să ai o meserie şi să ajungi şi tu om la locul tău. Ce-ar spune mama ta despre tine? Ştie câte corigenţe ai? M-am uitat în catalog şi am văzut că te paşte dezastrul.

Eram obişnuit cu astfel de tirade, şi din partea profesorilor, şi din partea părinţilor, aşa că mi-am tras o mină ispăşită, am lăsat smerit privirea în pământ şi am stins ţigara pe furiş, cu grijă, storcind-o de călcâiul pantofului.

- Am să-ţi dau o lecţie de viaţă, mi-a spus doamna Crap. Ia aminte că vorbesc serios. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, la materia mea n-ai să mai treci în veci. Te vei prezenta în fiecare zi la mine acasa, timp de două săptămâni, şi ai să mă ajuţi să fac ciment, altfel îţi promit că te las repetent. Vă bag eu minţile în cap, să nu mai pierdeţi timpul prin baruri după orele de şcoală! Dispari la oră, să nu te mai văd!

Şi a plecat. Evident, n-am luat în serios ce-mi spusese. Nu mă putea obliga nimeni să fac muncă voluntară. Trebuia să fie o cacialma, un şantaj menit să-mi revigoreze ambiţia de a învăţa şi, dacă nu ăsta era adevăratul motiv, având în vedere că mai aveam şapte corigenţe, chiar nu-mi păsa dacă mă aleg cu una în plus. Ba chiar, anul acela îmi propusesem să rămân repetent. Aveam ideea fixă că find mai mic cu un an decât restul colegilor, trebuia să reglez diferenţa de generaţii şi să aştept trenul următor.

A doua zi am aflat că toţi băieţii, colegi cu mine, fuseseră convocaţi şi mobilizaţi la construcţia nobilei case. Meşteri, calfe şi zidari am format o gaşcă care lipsea de la orele de şcoală cu învoire specială. După două zile de muncă cu normă întreagă îmi blestemam zilele. Cimentul trebuia amestecat cu apă şi nisip în plină stradă, căci nu exista în altă parte un loc mai generos. Într-o formă asemănătoare craterului unui vulcan, amestecam borhotul cimentos până când devenea o pastă compactă şi îl încărcam în găleţi, pe care le căram vreo 20 de metri prin curtea îngustă, până la scripeţi. Ridicam găleţile până la etajul doi, unde trebuia turnat cimentul. La mansardă n-am avut onoarea să lucrez.

Părinţii nu avea nici cea mai mică idee pe unde umblam şi ce făceam. Se gândeau că după şcoală, ca de obicei, hoinăresc cu prietenii. Erau resemnaţi că nu-mi făceam niciodată lecţiile.

Recruţii, numeroşi, erau hrăniţi pe ture, căci bucătăria improvizată într-una din camerele casei nefinisate era neîncăpătoare. După ce mânca primul schimb, mama doamnei Crap, o babă scofâcită, aplecată şi plină de baticuri, clătea vasele de metal cu apa rece de la cişmeaua din curte, umplându-le din nou cu mâncare pentru următorul pluton. Toaletă nu exista, fiecare îşi făcea nevoile pe unde apuca, adică prin cotloanele mai ascunse ale casei. Nimeni nu întreba unde este buda, iar gazdele noastre păreau insensibile la necesităţile noastre fiziologice.

La un moment dat, fiind în căutarea unui colţişor mai ascuns, în dreptul căruia să mă uşurez, am descoperit o încăpere mică, jos, în pivniţă. Era ceva mai mare decât o cămară de bloc şi arăta ca o cuşcă românească pentru urşi. În loc să dau peste Mor-Mor, nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit două splendide butoaie din plastic, pline ochi, cu ceea ce la prima privire părea a fi o licoare minunată de vin. Curios din fire cum sunt, am deschis robinetul şi-am lipăit câteva picături. Da! Era vin! Emoţionat, mi-am aprins o ţigară, să sărbătoresc momentul. În timp ce o savuram, am pus la cale planul magistral prin care urma să-mi uimesc colegii şi să le împărtăşesc băutara dionisiacă, care până la urmă s-a dovedit că nu era decât o poşircă de vin tulbure.

Am organizat repede o echipă eficientă, care în scurt timp a găsit cinci sticle de plastic, de doi litri. Le-am umplut repede, să nu ne descopere cineva şi am băut cu rândul, în grupuri de câte cinci, ca să nu se observe lipsa de la locul de muncă. Într-o oră am devenit cu toţii tulburaţi, mai ales eu, cuprins de euforia descoperirii mele columbice. Trebuia să mă ridic la înălţime, aşa că am băut din sticlă de parcă era plină cu ambrozie şi nectar. La scurt timp, ochii au început să mi se mişte independent, ca la cameleon, captând imagini diferite şi în această starea m-am dus la masa de prânz. Am avut un meniu cam sărăcăcios, varză călită şi soiasă cu multă pâine. Nu mă mai puteam ridica de pe scaun, eram ca Hera, prinsă de Zeus între cer şi pământ cu lanţuri indestructibile şi, tragic, muream de sete.

Intră baba. Încerc să-i spun că mă simt ca o balenă în deşert şi că am nevoie de apă. Evident, nu înţelege, dar îşi dă seama cât sunt de beat şi începe să zbiere ca o apucată. Mă isterizez, îmi vine tot sângele în ochi. Cum, eu care muncesc de-mi rup spatele la casa doamnei Crap, să am parte de un asemnea tratament plin de nerecunoştinţă? Mă ridic cu un efort suprem şi încep să gesticulez furios din mâini, ca s-o pun la punct. Nu îmi dau seama şi nici nu aud când se răstoarnă vasele din chiuvetă, într-un zgomot asurzitor. Încerc să mă calmez. Gus fraba. Mă clatin şi încerc din răsputeri să par demn. Scot o ţigară, o aprind tacticos şi, precum un cowboy satisfăcut că şi-a băgat cireada în ţarc, îi spun apăsat şi cu ochii ţintă la ea:

- Du-te fă, în pula mea, şi adu-mi o sticlă de apă că mor de sete!


EPILOG:

Curios, doamna Crap nu m-a pedepsit ulterior pentru purtarea mea. Mama, în schimb, când m-a văzut acasă, că mai aveam un pic şi intram în comă alcoolică, s-a speriat îngrozitor şi a vrut să se ducă la poliţie. N-a făcut-o, doar pentru că s-a gândit că voi avea probleme la şcoală şi că voi rămâne repetent din cauza nenorocitei care a silit băiatul să muncească pentru ea. Oricum, în anul acela tot am rămas repetent. Ce-i drept, anul următor am fost cel mai bun elev al clasei şi era cât pe ce să iau al doilea premiu din viaţa mea.

Vitamina Ţ

Am fost un copil ascultător, care n-a făcut nazuri la mâncare. Tot ce-mi punea mama în farfurie mâncam supus, fără să strâmb din nas. Nu conta că roşiile aveau coajă, că ardeii erau amari, că morcovii îmi provocau convulsii stomacale, că mestecam zgârciurile la infinit, că ciorba nu conţinea carne sau că aţoasa fasole verde se împletea în traheea mea într-o complexă reţea invadatoare.

Metoda minune, prin care apriga mea mamă a reuşit să mă dreseze e simplă. Îmi repeta mereu aceeaşi placă:

- Mănâncă mămicuţo fasole, că are vitamina F şi fără ea nu poţi să te faci mare şi puternic!

După acelaşi principiu, roşia avea vitamina R, varza V, morcovul M şamd. Argumentul ei s-a instalat uşor în mintea-mi virgină, a cărei logică precară a înţeles că a fi puternic e o condiţie necesară supravieţuirii în puşcăria de grădiniţă săptămânală în care am crescut până la şase ani şi, ulterior, în şcoala generală, frecventată deseori de ţigani bătăioşi, care-ţi găseau pricină şi că te uitai la o frunză. Am crescut, deci, în zodia vitaminelor.

În jurul blocului în care mi-am trăit copilăria erau case, ale căror curţi erau cultivate, ca la ţară. Ceauşescu nu reuşise încă să impună acolo stilul de viaţă betonist. Astfel că grădinile erau muncite şi găseai de toate pe-acolo, fie viţă de vie, caişi, piersici, vişini, cireşi sau zmeură, fie roşii, varză, dovlecei, vinete etc.

Zvârluga de mine, politicos din fire, pentru a menţine relaţiile strânse, obişnuiam să-mi vizitez vecinii împreună cu prietenii mei. Operam delicat, nu făceam ravagii, nu rupeam crăci, nu călcam în picioare răsadurile şi nu umpleam curtea de noroi. Mâncam doar cât să ne săturăm, în linişte, fără să fim vreodată prinşi. Mai târziu, când am mai crescut, ne-am lăcomit. Nu ne mai mulţumea puţinul, iar adrenalina era tot mai setoasă, aşa că am încercat să devenim mai creativi. Dacă tot ne aflam în curtea omului şi serveam o roşie gustoasă, n-ar fi fost mai bine să o combinăm şi cu nişte brânză? Cum brânza nu creşte în copaci, trebuia adusă de acasă, un mic sacrificiu, pentru o măreaţă plăcere. Satisfacţia culinară provenea dintr-un adevăr imuabil: roşia are un gust mult mai bun când e furată.

Într-o seară, de roşii coapte, ne-am furişat ca de obicei în bogata grădină a unui vecin. Eram trei băieţi. Am servit cina, în seara aceea compusă din pâine, brânză, roşii şi ardei gras. După ce ne-am încărcat venele cu vitamine, ne-am scos fiecare o ţigară şi am căutat câte un loc mai bătătorit, care să ne servească drept latrină turcească. N-aveam hârtie igienică, dar împrejur varza creştea nestingherită. Ţigările şi-au făcut fără probleme efectul laxativ, numai că nu ne-am putut bucura prea mult de dulcea relaxare, căci proprietarul, auzind probabil ceva, ieşise afară şi ne pândea din dreptul gardului. Încredinţat că o să ne sperie, ceea ce s-a şi întâmplat, grădinarul a strigat:

- Nu mişcaţi, v-am prins!

L-am ascultat, câteva clipe n-am mişcat. Cu pantalonii în vine şi cu ţigările palmate, aşteptam încordaţi să vedem care o să fie prima mişcare a moşului. Nehotărât, probabil pentru că nu vedea foarte bine cine se află în grădina lui, omul a ezitat. Mi-am tras uşor pantalonii pe mine şi am zbughit-o iute în direcţia opusă, până la gard, unde am folosit cu succes săritura hoţului, urmat îndeaproape de prietenii mei.

Cel mai rău mi-a părut că n-am avut timp să mă şterg la fund şi că am lăsat în urma mea jumătate de ţigară nefumată.

Regele pescar

N-am fost niciodată un pescar profesionist, însă de fiecare dată când programam împreună cu prietenii o partidă de pescuit eram emoţionat şi nerăbdător. Înaintea mea se deschideau posibilităţi măreţe. Urma să prind monstrul marin, cel mai respectat şi vânat peştoi din lume şi mă pregăteam din timp pentru el. Undiţa trebuia să să aibă plumbul prins bine, acele legate cu noduri profesioniste, trestia să nu fie ruptă, iar râmele proaspete. Ceasul deşteptător aproape că nici nu-şi avea rostul în ecuaţie, la cât de entuziasmat eram mă trezeam singur, cu precizie elveţiană.

Într-o vară zăpuşitoare, pe când aveam 14 ani, am stabilit împreună cu cel mai bun prieten să mergem la pescuit, în parcul Tineretului, care avea un lac plin de peşti hrăpăreţi. Locuiam în acelaşi bloc şi urma să ne întâlnim în faţa scării la ora patru dimineaţa. Cu o zi înainte m-am pregătit temeinic pentru aventură şi, în plus, n-am uitat să cumpăr şi un pachet de ţigări, care urma să ne ţină de urât în caz că monştrii nu erau interesaţi de momeală.

M-am perpelit înfrigurat în aşteptarea Momentului. Ieşirile în noapte mă făceau fericit, pentru că nu-mi ţinea nimeni socoteala, eram liber ca pasărea cerului şi mă puteam plimba nestingherit în pustietatea adormită a capitalei.

După ce ne-am verificat încă o dată ustensilele, am pornit spre baltă. Greierii încă mai cântau, dar cu glas timid, amorţiţi de roua rece care se infiltra tot mai abuziv în sufletul lor. Aerul umed şi rece al dimineţii ne resuscita muşchii somnoroşi, iar cerul gemea sub greutatea puzderiei de stele strălucitoare. Timpul încremenise, iar noi aveam privilegiul de a fi conştienţi că ne putem mişca în voie, fără ca el să-şi dea seama, fără să deranjăm nimic din ordinea armonioasă care ne înconjura.

Odată intraţi în parcul pustiu, prietenul meu îmi propune să aprindem câte o ţigară. Bună idee. Scot pachetul, dar nu găsesc chibritul. Ce naiba, parcă verificasem toate detaliile? Cum de a putut să-mi scape tocmai focul? Cum nu era nimeni prin preajma, am continuat să înaintam spre apă mâhniţi şi cu un chef pescăresc tot mai descrescător.

Deodată, mi se pare că văd, în faţa noastră, la vreo 100 de metri, un pescar, cocârjat. Îmi fac curaj şi strig : „Nu vă supăraţi!”. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare din partea lui. „Nu vă supăraţi!”, strig a doua oară. Pescarul ori vroia să fie filosof, ori era surd. Iritat, trag puternic aer în plămâni şi urlu de-a dreptul: „Nu vă supăraţi, aveţi să-mi daţi şi mie un foc?”. Fără reacţie, bătrânul continua să-şi vadă de treaba lui. Ne-am îndreptat spre el, mai hotărâţi ca niciodată şi convinşi că e un moş surd şi ciufut. Ăştia întotdeauna se lasă rugaţi şi până să-ţi dea ceva te umplu de poveţe. Stupoare, ajunşi lângă regele pescar am constatat că nu era decât un ciot de salcie, plecat spre apă, şi a cărui siluetă te putea induce în eroare chiar şi de la trei metri.

În ziua aceea n-am prins niciun peşte.

Prima ţigară

Am fumat prima ţigară pe la vârsta de 10 ani. Pe-atunci ţigările se puteau cumpăra doar de la micile tutungerii numite ABC. Pentru că eram un cunoscut de-al casei, mama mă trimitea periodic să-i cumpăr ţigări, vânzătoarea n-a comentat nimic când i-am cerut un pachet Doina. Sau parcă Cişmigiu. Nu mai ţin minte exact. Oricum, erau cam acelaşi lucru.

Împreună cu un prieten, de aceeaşi vârstă, ne-am dus în parcul Libertăţii (actualul Carol), ne-am ascuns printre nişte boscheţi din păduricea în care se află şi Turnul lui Vlad Ţepeş şi, acolo, plămânii noştri au făcut pentru prima oară cunoştinţă cu fumul de ţigară.

Amândoi eram la prima experienţă de acest gen şi eram cu ochii în patru, ştiind că facem un lucru nepermis, pentru care am fi putut mânca o bataie zdravănă de la părinţi. Stresaţi, zvâcneam la orice zgomot. Am stat aproape jumătate de oră, ascultând şi adulmecând liniştea periculoasă din jurul nostru, după care ne-am aprins ţigările. Evident, aveau un gust scârbos, iar când am tras şi în piept ne-a luat pe amândoi o tuse sălbatică. Ameţiţi, stăteam pe vine şi râdeam ca proştii. Deodată, s-a auzit ceva. Un zgomot. O trosnitură. Am înlemnit, îngroziţi că cineva ne-ar putea dibui în ascunzătoarea noastră şi lua la rost. Nu s-a întâmplat totuşi nimic. Prietenul meu, uşurat, îmi zice:„Stai mă liniştit, sunt doar guguştiucii”.

În secunda următoare, din senin, apare un bărbat, al cărui chip nici n-am mai apucat să-l zărim, şi răcneşte la noi: „Ce faceţi băi nenorociţilor aici, ia veniţi încoace!”. Am ţâşnit ca din puşcă şi nu ne-am oprit decât la 11 Iunie, adică la mai bine de un kilometru distanţă. În goana noastră, de gazele speriate, nu ne-am dat seama că pachetul de ţigări rămăsese acolo. Evident, la patru ore după incident, când am avut în sfârşit curaj să ne întoarcem la locul cu pricina, ţigările dispăruseră.