Pionierul infractor

Din amintiri: "Am cravata mea, sunt pionier, şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!".

La început, ţigările mi-au adus şi necazuri, nu doar satisfacţia statului de erou pe care îl câştigasem pentru că avusesem curajul să-i înfrunt pe cei mari şi să păşesc pe tărâmul lucrurilor interzise. Bunăoară, în primul an de şcoală generală, pe când aveam puţin peste şase ani, învăţătoarea m-a prins în spatele şcolii cu ţigara în gură. Deşi niciun coleg pârâcios nu mă văzuse, nu fusesem suficient de precaut şi mă ascunsesem într-un loc expus.

Bineînţeles că incidentul a fost raportat părinţilor, care mi-au tras o cruntă bătaie, dar a fost dat şi un exemplu social, care să servească drept măsură preîntâmpinatoare şi altora care ar fi fost tentaţi s-o apuce pe căi greşite, ca mine. Pentru că exact a doua zi urma să aibă loc ceremonia prin care deveneam oficial pionieri, eu, infractorul, n-am avut voie să particip. Da, mărturisesc că statul român nu m-a considerat demn de a fi pionier. Să nu vă imaginaţi că nu m-a afecat acest lucru. Am plâns în hohote, m-am tăvălit pe jos şi m-am aruncat la picioarele învăţătoarei, dar în zadar, sentinţa nu a fost scimbată.

Şi mai trist a fost faptul că ceremonia a avut loc în parcul Libertăţii, acum numit Carol, adică chiar unde locuiam eu. De blocul în care locuiam, nu mă despărţea de parc decât o stradă lată de 10 metri, Candiano Popescu, pe care o cunoaşteţi probabil drept strada cu secţia de poliţie care se ocupă de accidentele rutiere.

Ceremonia pionierilor a avut loc în faţa mausoleului eroilor comunişti, iar eu, de ciudă, m-am ascuns printre nişte tufe de flori din împrejurimi, şi în momentul în care cravatele de pionier erau puse oficial la gâtul colegilor mei, am început să arunc cu castane. Pitulat la pământ, n-am fost zărit, deşi castanele aterizau necruţător în mijlocul lor. Când am văzut că nu se sinchiseşte nimeni să mă descopere, am renunţat şi m-am dus acasă. A doua zi, când m-am dus la şcoala, în clasă a păşit mândru încă un pionier, eu, care împrumutasem de la fratele meu mai mare o cravată roşie ca focul şi o purtam cu mândrie la gât.

Deşi m-am făcut că nu observ, colegii mei se uitau la mine cu reproş , în ochii lor nu eram decât un infractor.