Permiteţi să raportez!

În prima zi de armată n-am reuşit cu niciun chip să stabilesc o conexiune logică între imaginea care mi se înfăţişa dinspre oglindă şi schema corporală pe care o aveam despre mine. Pur şi simplu, din oglindă mă privea un străin, îmbrăcat în haine de şantier, care îmi imita orice mişcare, cu precizia unui ceas elveţian. Altfel, era un impostor.

...

În dormitor, hărmălaie mare. Toţi se foiau, lipsiţi de scop. Am vrut să profit de haos şi să mă retrag în singurătate să fumez.

- Alo, unde pleci?, mă întreabă un pişpirel.
- Să mă piş!, răspund eu iritat că prichindelul a folosit un ton de comandor cu mine.
- Băi ridiche umflată, cum mi-ai spus?, spune cu tupeu mogâldeaţa, apropiindu-se de mine şi lăsându-mi impresia unei nevăstuici care a prins curaj în faţa leului.

Mă uit cu atenţie la el. În comparaţie cu mine e străveziu. Dacă-i trag o palmă dispare ca un fum de ţigară în adierea vântului. Totuşi, e prima zi de armată şi ştiu că aici nu funcţionează argumentele ad baculum decât într-o singură direcţie: de la cei care au grade către cei ca mine, simpli soldaţi. Reformulez strategia:

- Frate, mă duc la budă, fii înţelegător, fac pe mine, spun eu cu o mină umilă.
- A, păi zi aşa, spune el înţelegător. Hai să ne lămurim, ca să nu mai fie nicio înţelegere de acum înainte, şi asta e valabil pentru toţi!, a ridicat el vocea ca să capteze atenţia tuturor. În primul rând, mi te adresezi cu „Domnule caporal”. În al doilea rând, dacă vrei să te „pişi” spui astfel: „Domnule caporal sunt soldat Nedelcu vă rog să-mi permiteţi să raportez”. Eu zic: „raportează”. Tu spui: „Vă rog să-mi permiteţi să merg să-mi satisfac necesităţile fiziologice”. Ai înţeles?

- Da.
- Ia să vedem.
- Domnule caporal sunt soldat Nedelcu, vă rog să-mi permiteţi să raportez.
- Raportează.
- Vă rog să-mi permiteţi să merg să-mi satisfac necesităţile fiziologice.
- Ştii ceva, nu-mi place tonul tău, e prea agresiv. Mai raportează-mi încă o dată peste 10 minute.

Ţânţarii au devenit vioi

E clar, a venit primăvara. Ţânţarii au devenit vioi şi, după aproape trei ani de când locuiesc în cartierul Pantelimon, când ţânţarii prind reacţie sigur am intrat în primăvară. Am avut confirmarea acum două seri, când mi-am aprins o ţigară la geamul de la bucătărie şi am zărit unul pe faianţă. L-am ratat, pentru că a zvâcnit ca un nebun.

Ioana a râs de mine, dar eu sunt convins, când ţânţarii devin vioi este primăvară, când apar muştele suntem deja în vară, toamna ţânţarii amorţesc, iar iarna dispar muştele. Nu încercaţi acasă, funcţionează doar în Pantelimon.

Foc alternativ

Deschid geamul şi aerul rece al nopţii năvăleşte în cameră, făcând uşa închisă să scârţâie şi să duduie. Mă reped disperat să pun o carte sub uşă şi să o blochez, ca nu cumva să vină tata sau mama şi să vadă că nu m-am culcat la ora asta târzie.

Revin la geam şi încep să-l strig în şoaptă pe Emi, de la etajul opt, să fumăm împreună o ţigară. Nu ne despart decât două etaje şi ne place să pufăim şi să scuipăm jos, amuzându-ne când stropul de salivă se izbeşte cu zgomot pe tabla ferestrei de la parter, unde îşi are camera Măiţ, un alt prieten. Ba chiar, uneori, auzind pocniturile, Măiţ iese şi el la geam şi formăm astfel un trio de mici lanterne pufăinde în noapte.

Iese Emi la geam.
- Băi Emi, n-am foc mă, lasă şi tu cu o sfoară un chibrit.
- N-am nici eu. Hai să ne culcăm, nu mă duc până la bucătărie, că mă aude tata.
- Hai mă! zic eu rugător, ce naiba, n-ai nici măcar un băţ să-l aprinzi de geam?
- Stai să caut, şopteşte Emi şi dispare în camera lui.

Revine.

- N-am găsit, eu mă culc.
- Stai să caut şi eu, spun, hotărât să nu renunţ.

Mă uit prin cameră, nimic. „Trebuie să existe o soluţie la îndemână, nu se poate altfel”, îmi spun disperat. Deodată mă luminez la faţă. Gata, ştiu ce să fac!

Închid fără zgomot geamul şi deschid încetişor uşa. Chiar în faţa camerei mele se află debaraua cu scule a lui tata. Uşile ei sunt mereu deschise, aşa că nu scârţâie nimic când încep să caut. Sustrag letconul şi mă întorc în cameră. Pun din nou piedica la uşă şi deschid geamul.

- Mai eşti mă?

Dobitoaca recidivează

Vorbeam la un moment dat despre o neruşinată, care fuma nonşalant în lift. În seara asta, pe când eram la o ţigară cu un coleg, nesimţita vine la mine, îmi cere un foc şi, din nou, intră cu ţigara aprinsă în lift. Ce pedeapsă i-ar trebui aplicată? Vă invit să-i adresaţi un mesaj, pe care nu voi pregeta să i-l transmit.

Lupul şi Mielul

Aseară mă tot chinuiam să înregistrez fabula lui La Fontaine, Lupul şi Mielul. M-am întrerupt de nenumărate ori, pentru că aveam nevoie de linişte, dar fie începea să latre vreun câine pe afară, fie vreun dobitoc îşi parca zgomotos maşina, care scotea piuituri stridente.

Reportofonul meu e sensibil şi înregistrează orice zgomot, cât de mic , aşă că am aşteptat un moment mai prielnic. După câteva ţigări, sudate nervos, mă apuc de lucru. În plin moment recitativ începe să se audă o ambulanţă, al cărei plâns strident a durat vreo cinci minute. M-am enervat şi am început să înjur ambulanţa şi bolnavul.

Azi-dimineaţă, când încă nici nu făcusem bine ochi, aud la ştiri, ca prin vis, că unul s-a aruncat în cap la pasajul de la Muncii şi că a murit la scurt timp după ce a ajuns la spitalul de urgenţă Pantelimon. Ora la care bietul om a ajuns la spital coincidea cu ora la care am auzit eu ambulanţa şi am înjurat ca un prost.

Îmi pare rău!

La căcat!

În doar câteva zile de la numirea sa în funcţia de comandant , căpitanul Dănilă reuşise să devină spaima unităţii. Soldaţii se fereau din calea lui, iar când se intersectau cu el lăsau privirea în pământ şi se rugau să nu se abată asupra spinării lor palma grea şi usturătoare a căpitanului.

Demn urmaş al lui Goliat, ofiţerul domina pe cei din jurul său prin statura impunătoare. Era atât de înalt încât până şi umbra sa se chinuia să-l cuprindă. Natura îl înzestrase cu un cap imens, cât al unui bivol african, spate lat, ca al lui Atlas, şi pieptul impunător al unei gorile. Însă sorţii nu reuşiseră să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea, căci îi lăsaseră picioare lungi şi subţiri de barză. Era uimitor cum nişte picioare atât de sfioase îşi puteau susţine greaua povară, iar dacă acest defect şi-l putea ascunde purtând pantaloni largi, vocea piţigăiată îl trăda la fiecare cuvânt rostit. Din acest motiv, pentru că nu putea emite decât scâncete de copil, căpitanul Dănilă era tare tăcut. Doar rareori, când se înfuria pe cine ştie ce soldat, izbucnea, cu ochii bulbucaţi, nereuşind decât să emită nişte sunete ascuţite, de şoim în derivă.

Într-o după-amiază, când, mai puţin eu, toţi soldaţii din unitate se aflau la instrucţie, m-am retras în plăcuta răcoare a dormitorului. Sarcina mea era să scriu tot felul de tabele şi statistici pentru ofiţerii superiori, citite de nimeni. Cum şefii mei erau într-o pauză prelungită de masă, plecasem glonţ spre dormitor să dorm. În camera în care erau 60 de paturi nu se afla ţipenie de om. Am ales un pat la întâmplare şi m-am întins pe el, având grijă să-mi ţin pe duşumea picioarele încălţate cu bocacni, să nu murdăresc cearceaful alb şi întins perfect. M-a cuprins repede o toropeală plăcută şi am adormit. Dar nici nu închisesem bine ochii, că intră Dănilă.

- Nedelcule, ce faci aici? a întrebat el cu voce subţirică, dar furioasă. Ştii că eşti culmea? Toţi soldaţii sunt la instrucţie, iar tu, bucureştean viclean, stai aici şi o freci aiurea. N-ai tabele de făcut? Treci la instrucţie atunci şi să nu te mai văd în dormitor că-ţi rup picioarele!

- Am înţeles să trăiţi! am răspuns eu sărind imediat în picioare şi ieşind iute din dormitor, pentru a nu-i mai da timp să spună ceva.

După ce am fumat o ţigară în spatele clădirii, tiptil, tiptil, pe lângă biroul monstrului, am intrat în dormitor şi m-am întins în pat, uşor, să nu fac niciun zgomot. Nu trec bine zece minute, de binecuvântat repaos, că intră Dănilă din nou.

- Păi ce faci mă, ce-am vorbit noi? Măria Voastră vrea să binevoiască să iasă din dormitor şi să treacă la instrucţie? a răcnit din toată fiinţa lui matahala. Încă o dată, uită-te la mine, încă o dată dacă te mai prind aici, fără discuţie, te trimit direct la căcat! Marş de-aici, la instrucţie!

N-am scos un sunet, am tulit-o fulgerător. Capul îmi zvâcnea de durere, pesemne că-mi crescuse tensiunea, că mă ridicasem brusc din pat. Am mai fumat vreo două ţigări şi m-am hotărât să risc, să-mi joc ultima carte. „Ar fi culmea să mai intre încă o dată în dormitor”, mi-am spus eu. „Doar nu are altceva de făcut decât să mă pândească pe mine. În plus, are impresia că m-a speriat rău şi că n-am de gând să mă mai întorc”.

Ameninţarea căpitanului era cât se poate de reală. Într-adevăr, mă putea trimite la căcat! Să explic. Eram în toiul unei veri turbate, secetoase. Unitatea militară în care ne aflam primea apă de la un izvor, al cărui debit pălise considerabil. O dată la două zile pompierii trimiteau la unitate o cisternă, pentru a fi umplute cu apă butoaiele. Cu toate acestea nu era de ajuns. Cele şase latrine, care deserveau peste 140 de soldaţi, erau mai mereu pline ochi de căcat. Pedeapsa căpitanului, de care fugeau toţi soldaţii, era să te trimită acolo, în mirosul acela pestilenţial, să torni în apă în closeturile pline ochi. Măsura era inutilă, pentru că erau oricum înfundate, iar apa nu făcea decât să răscolească şi mai rău borhotul.

Întors în dormitor, am adormit adânc şi-am început să visez. Se făcea că venise mama la unitate şi-mi adusese mâncare, multă mâncare. Eram foarte fericit, pentru că în armată mâncarea era execrabilă. Şi tot scotea mama din sacoşă salam, caşcaval, roşii, brânză. „Şi uite, mămicuţo, ţi-a adus mama şi asta, şi asta”, mă tot îmbia ea. La un moment dat, a început să scoată din sacul fără fund nişte conserve de carne de vită. Spre surprinderea mea le trântea cu putere de masă. Una, două, trei, patru conserve de carne, toate izbite cu putere. „Ce o fi apucat-o pe mama de le trânteşte aşa?”, mă minunam eu. Curând am aflat. Mama nu era mama, ci căpitanul, care lovea furios în masă, să mă trezească. Adormisem adânc, iar vocea lui de pitulice nu reuşise să-mi tulbure odihna.

- La căcat, la căcat, la căcat! ţipa ascuțit Dănilă, lovind puternic în masă cu laba lui de urs.

Am ieşit din dormitor în fugă, fără să mă uit înapoi. Căpitanul, după mine. „La căcat, la căcat, la căcat!”. Am fugit şi dus am fost, dar vocea eunucă a căpitanului m-a urmărit peste tot prin unitate, „la căcat, la căcat, la căcat!”. Parcă şi acum îi mai aud ecoul.

Motanul din vis

Stau faţă în faţă cu un motan negru, cu mustăţi lungi şi albe, un cap imens şi ochi galbeni, ca o lună plină. Priveşte gânditor în zare, iar mai apoi îmi dau seama că se uită direct la mine şi că este mult mai mare decât iniţial. Deşi privirea lui este aţintită asupra mea, pare absorbit în propriile-i gânduri, netulburat de prezenţa mea . S-ar spune că are o treabă şi că se grăbeşte, dar ceva îl reţine, poate pentru că trebuie să-mi transmită ceva.

Motanul are blana neagră, iar în bătaia soarelui aceasta capătă nuanţe albăstrui. În bătaia soarelui. Nu ştiu când a apărut soarele. Poate că s-a ivit chiar în momentul în care studiam blana motanului, doar aşa, ca să pună în contrast culoarea animalului cu lipsa de culoare din jurul nostru. În jurul nostru. Îmi dau seama că mi-e sete şi că ne aflăm în mijlocul unui deşert, în care nu adie nicio pală de vânt. Îmi doresc nespus de mult să pot sorbi din carafa plină cu apă aflată chiar lângă patul meu, pe masă. Carafa dispare, iar motanul continuă să privească nedeterminat prin mine.

- Întotdeauna în deşert apa este scumpă, spune el deodată, cu voce baritonală. Să ştii că sunt supărat pe tine. Nu te uita aşa la mine. Continui să mă tratezi de parcă aş face parte din altă generaţie, mai bătrână. Sunt doar cu un an mai mare ca tine şi vreau să-mi acorzi respect.

- Vorbeşti ca un bătrân, mă trezesc eu vorbind. Pentru ei este respectul. Dacă vrei să te simţi tânăr trebuie să fii nebun, să acţionezi fără judecată, să înjuri şi să iubeşti necondiţionat. Reproşurile tale îmi confirmă că ţi-ai depozitat prea multă naftalină în şifonier.

Vorbesc cu motanul de parcă ne-am cunoaşte de mult timp. Pentru o clipă mă gândesc la acest lucru şi îmi dau seama, încă o dată, cât îmi este de sete. Motanul nu-mi dă pace.

- Până de curând am avut o pisică care vorbea ca tine. Totul se rezuma doar la ea, cât este de nefericită, că nu am grijă s-o distrez, să dansez cu ea, să-i fac cunoştinţă cu prietenii mei, să o iau de la serviciu şi multe altele. Într-un cuvânt, vroia să fiu sclavul ei. Am lăsat-o să plece, pentru că din cauza ei nu mai puteam gândi.

- La ce vrei să te gândeşti? zic eu.

- Te rog să nu mă mai cauţi, nu vreau să mai am de-a face cu tine. Nu suna, pentru că nu te aud. Nu-mi scrie, pentru că nu citesc. Nu regreta, pentru că nu te cunosc.

Mă trezesc brusc. Afară e încă întuneric, iar imaginea motanului ursuz încă îmi persistă în faţa ochilor. După un timp mă obişnuiesc cu întunericul din jurul meu şi încep să întrevăd camera. Motanul dispare. Îmi aduc aminte de sete. Beau cu poftă din carafa aflată pe masa de lângă pat şi mă culc din nou. Poate că motanul va reveni într-o continuare a visului.

Printre adventişti

Eram cu un amic, în toiul unei partide de şah. Concentraţi asupra jocului, murmurând calcule şi mutări decisive, am fost întrerupţi de către unchiul prietenului, respectabil cetăţean român şi francez, adventist convins şi cu nenumărate fapte bune la activ. După ce ne-a lăudat îndeletnicirea intelectuală, a întrebat, într-o doară (sau poate că nu) dacă sunt credincios. Eu, oaie rătăcită, i-am răspuns impertinent că nu mă interesează subiectul şi că nu vreau să ascult argumente pro sau contra. Unchiul, nu numai că nu s-a supărat, dar m-a invitat a doua zi, fără nicio obligaţie din parte-mi, să asist la una dintre adunările lor, de adventişti. Amicul meu a zâmbit cu subînţeles, iar eu, nu ştiu de ce, am promis că voi participa la adunare.

Înainte să înceapă sfânta întrunire, adunaţi în faţa clădirii în care urma să aibă loc evenimentul, oamenii discutau vrute şi nevrute. M-am uitat în jur şi am văzut numai feţe normale, nimic care să-mi atragă atenţia. Cuvântul "adventist" avea în mintea mea o conotaţie francmasonică, îi vedeam ca pe o sectă secretă care propovăduieşte cine ştie principii îndoielnice. Amicul meu, împreună cu fratele său, familiarizaţi cu astfel de întruniri, glumeau pe seama mea, pentru că mă simţeam în plus şi incomodat de puritatea privirilor din jurul meu.

După ce toate lumea şi-a ocupat un loc în sală au început predicile. Din când în când mai şi cântau. Atmosfera era similară cu cea din bisericile ortodoxe, aceleaşi rugăciuni şi pilde. Unchiul, după o lungă şi plictisitoare predică despre iubirea faţă de Dumnezeu, invită la un moment dat la vorbitor un confrate, să vorbească despre iubire, în general. Din sală se ridică un tânar slab şi palid, încovoiat parcă de greutatea subiectului ce avea să-l dezbată, timid în priviri şi cu mâini şi degete subţiri, ca de pianist. Se urcă la microfon, aruncă o privire caldă în sală şi, cu mâinile împreunate într-o rugăciune solemnă, a rostit cu cea mai caldă voce pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată în viaţa mea: „Iubirea”. Tonul i-a fost rar şi apăsat iar ochii umezi, de bovină. În sală plutea liniştea unei peşteri nedescoperite încă, veche de mii de ani.

Cuvintele lui au avut asupra mea efectul unui trăznet. Când i-am văzut faţa şi convingerea cu care rostit cuvântul magic, „iubirea”, n-am mai rezistat şi, cu toate eforturile de a mă abţine, am început să râd, la început sugrumat şi cu o voce subţiată de efortul de a-mi reprima hohotele, iar mai apoi zgomotos, cu forţa suflului exploziei unei bombe atomice. Şi cu cât râdeam mai tare, cu atât hohotele mele se revărsau ca debitul unei furntuni de vară. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, iar toată sala s-a întors către mine, siderată în faţa neobrăzării mele. După vreo zece minute, timp în care, deşi revoltaţi, oamenii m-au lăsat să mă descarc, am murmurat un umil „scuzaţi-mă” şi mi-am îngropat privirile într-o Biblie ce mi-a fost întinsă de nu ştiu cine, nu ştiu când.

La sfârşitul adunării, pe când fumam o ţigară împreună cu prietenii mei, vine o babă la mine, se uită cu drag şi spune: „Prima oară aici, nu? Se vede.”, şi a plecat şontâc, şontâc, mişcându-şi capul în semn afirmativ.

În dubă

Când cineva râde pe seama temei lui de spaţii închise, Fabian nu ştie de glumă. De când s-a îmbolnăvit a început să evite oamenii şi încetul cu încetul a devenit mizantrop.

Totul a pornit de la o întâmplare banală, într-un miez de noapte. Pe-atunci era o fire deschisă, veselă, sociabilă. În plină rebeliune, obişnuia să se furişeze noaptea, fără să-l audă părinţii, şi să coboare la parter, unde locuia cel mai bun prieten al său. Se căţăra pe geam în camera prietenului şi cât era noaptea de lungă ascultau Pink Floyd şi fumau ca turcii. În noaptea cu pricina au rămas fără ţigări. Nu departe de bloc era un magazin deschis nonstop. Strada era pustie şi slab luminată. Pe la jumătatea drumului a trecut pe lângă ei o maşină de poliţie. Şi-au spus că nu trebuie să se sperie, doar nu făcuseră nimic rău. Maşina a trecut mai departe, fără viteză, iar ei şi-au văzut de drum.

La întoarcere duba a trecut din nou, iar de data aceasta a oprit. Era un Aro vechi şi ruginit. Un poliţist s-a dat jos şi le-a cerut actele de identitate. Fabian, căruia începuse să-i bată inima, a scornit cea mai jalnică minciună din viaţa lui. „N-am buletin”, a spus el, „mi-l fac peste două săptămâni”. Când a auzit gogomănia, poliţistul l-a luat la pumni. „Urcă în dubă nenorocitule, te duc la secţie, să vedem dacă ai buletin sau nu”. Intrat în panică, Fabian a început să se zbată şi s-a prins cu mâinile de capota maşinii, încercând zadarnic să se opună. Până la urmă l-au băgat în dubă, iar prietenul său, mai înţelept, a intrat de bună voie.

După nici zece metri parcurşi maşina s-a stricat în mod miraculos. Cei doi poliţişti au început să înjure cu năduf, lovind din când în când cu picioarele tabla dură şi strigându-le celor doi ce grozăvii îi aşteaptă la secţie. După trei ore de reparaţii şi înjurături a pornit maşina. Între timp, din cauza presiunii, Fabian s-a urinat în roata de rezervă, care trona între cele două banchete pe care stăteau de obicei răufăcătorii, până când din acesta au început să se audă clipoceli. La cinci dimineaţa, fără chef de răzbunare sau de aplicare a legii, poliţiştii le-au dat drumul.

Iepurele deghizat în vulpe

Mă întorceam de la şcoală, prin parcul Libertăţii, când în dreptul muzeului tehnic Dimitrie Leonida mă interpelează doi ţigani.

- Ai un foc? mă întreabă unul dintre ei.
- N-am, răspund eu grăbit.
- Dar o ţigară ai?
- Nu fumez.
- Te-am întrebat eu dacă fumezi? Te-am întrebat dacă ai o ţigară.
- Nu am o ţigară.

Îmi blocaseră calea şi fusesem nevoit să mă opresc în faţa lor, aşa că am aşteptat să se termine interviul ca să pot pleca mai repede de acolo.

- Zece mii ai să ne dai?
- N-am.
- Bă, da' ţie nu-ţi dă mă-ta bani când pleci la şcoala?
- Nu.
- De ce?
- Suntem săraci.
- Cu cine ţii?
- Cum adică, cu cine ţin? am întrebat eu precaut, ştiind de fapt că vroia să ştie cu ce echipă de fotbal ţin. Dar mai ştiam că orice aş fi zis, răspunsul meu era unul greşit, pentru că el ar fi ţinut cu altă echipă şi atunci ar fi avut motiv de scandal.

- Bă Ioane, ăsta face pe şmecherul şi ne ia la mişto, crede că suntem proşti.

Am tăcut, poate că mă lăsau în pace aşa. M-am uitat cu disperare în jurul meu să văd pe cineva, vreun trecător, om mare, care m-ar fi putut ajuta să scap de ei. Din păcate, aleile parcului erau pustii.

- Bă pulică, uite care e faza, dacă nu scoţi zece mii te fut în cur!

Deja mi se înmuiaseră picioarele.

- Dar n-am niciun ban la mine, am îngăimat eu.
- Da' unde ai?
- Poftim? Eu...

Nu am putut continua, căci am primit instantaneu o palmă usturătoare, iar ochiul drept a început să pâlpâie ca un neon obosit, care luminează cu intermitenţe.

- Morţii mă-tii de pitic! Ioane, ia ţine-l mă de mâini să-l controlez.

Ion m-a apucat brutal de braţe, dar în momentul imediat următor am zvâcnit ca un resort eliberat de tensiune şi am rupt-o la fugă. N-am gândit, ci doar am reacţionat. Cei doi, surprinşi de reacţia mea neaşteptată au rămas pe loc câteva secunde, timp în care eu eram deja departe. Au alergat puţin după mine, dar au renunţat după câţiva metri parcurşi fără convingere. M-am oprit la o distanţa suficient de mare încât să mă simt protejat şi, tacticos, cu mişcări încete şi meticuloase, am scos scos pachetul de ţigări ascuns la piept, mi-am aprins una şi am tras cu nesaţ un fum. M-am asigurat că ei mă văd şi le-am întors agale spatele, pornind spre casă, nu fără a mai trage din când în când cu coada ochiului, să văd dacă nu cumva au de gând să mă urmărească.

Crăpaţi!

La 25 de ani avea mintea unui copil de patru ani şi nici nu putea nici măcar să se bărbierească singur. Dacă îl întrebai cum îl cheamă îţi răspundea „Miceai” şi oricât te-ai fi străduit să-l înveţi să-şi rostească numele corect, Mihai, el tot Miceai spunea.

Se zvonea că la vârsta de trei ani doctorii îi făcuseră o injecţie în cap şi de-atunci mintea lui stagnase. Chiar dacă era retardat, tatăl său îl iubea foarte mult. Din păcate a murit în noaptea în care a câştigat Steaua Cupa Campionilor. Se îmbătase de fericire şi o pornise spre aeroport, să-i întâmpine pe jucători. Nici n-a ştiut când l-a lovit maşina. A fost condus pe ultimul drum de către colegii săi camionagii, într-o coloană nesfârşită de autoutilitare, care claxonau asurzitor.

După ce a murit tatăl său, Miceai a devenit trist. Se plimba prin parc cât era ziua de lungă, cu mâinile împreunate la spate. Chipul său purta urma unui zâmbet blajin, brăzdat sporadic de câte o întrebare mută, fără răspuns, care îşi pierdea rapid semnificaţia. Fuma foarte mult, chiar şi câte două pachete pe zi.

În ziua crizei, s-a dus să-şi cumpere ţigări de la magazinul lui nea Titi, care plecase să cumpere marfă şi o lăsase la tejghea pe nepoată-sa.

- Crăpaţi! a zis Miceai, după ce a intrat în magazin.
- Poftim? a întrebat contrariată puştoaica.
- Crăpaţi! spune sec Miceai.
- Pleacă măi beţivanule de aici, n-ai decât să crăpi tu!, îi răspunde iritată fata.
- Nu, nu, crăpaţi!
- Auzi, dacă nu pleci imediat din magazin chem poliţia. Ieşi afară nebunule!

Miceai nu putea suporta să-l facă cineva nebun. S-a schimonosit la faţă şi a început să urle, repetând obsesiv „crăpaţi, crăpaţi, crăpaţi!” Speriată, tânăra i-a tras o palmă usturătoare, moment în care el s-a repezit la ea şi a apucat-o cu ambele mâini de gât scuturând-o ca pe o cârpă şi urlând frenetic, în continuu, „crăpaţi, crăpaţi, crăpaţi!”.

Ulterior, când Miceai era în stare de legumă la ospiciu, au aflat că el nu dorise decât să cumpere un pachet de ţigări Carpaţi. Doctorii au spus că moartea tatălui său declanşase el în el un şoc teribil şi îi tulburase complet mintea-i rătăcită. Un an mai târziu Miceai a murit la spitalul de nebuni. Nimeni n-a ştiut cum şi de ce.

Review film: Thank you for smoking

Titlul poate induce în eroare, căci în substanţă filmul nu este despre fumat, acesta este doar contextul în care personajul principal, Nick Naylor (jucat de Aaron Eckhart), îşi trăieşte vocaţia de sofist modern, montat să demonstreze celor din jurul lui că nu au dreptate.

Nick este purtătorul de cuvânt şi vicepreşedintele Academiei de Studii Tabacice şi din această poziţie încasează şi contracarează loviturile militanţilor antifumat. Nick ar putea să lucreze cu succes în orice organizaţie, se întâmplă doar să fie în cea a producătorilor de ţigări. E atât de bun încât, în cadrul unui show televizat montat anume pentru a-i veni de hac, îl face pe un adolescent bolnav de cancer din cauza fumatului să dea mâna cu el şi să recunoască, cu lacrimi în ochi, că organizaţiile antifumat se servesc de cei ca el în lupta cu fumatul, că se bazează pe moartea celor ca el, pentru a-şi construi argumentele.

Slăbiciunea filmului rezidă în regăsirea laturii sensibile a lui Nick, care nu e un mother fucker până la capăt,ci face dovada unor slăbiciuni moral-creştine. Pe de altă parte, Thank you for smoking are momente originale de comedie pură, spre exemplu când ni se prezintă întâlnirile de consfătuire ale lui Nick, reprezentantul ţigărilor, cu reprezentantul armelor şi reprezentantul alcoolului.

Una peste alta, filmul mi-a plăcut, îl recomand şi îi dau nota 8 din 10.

Fetiţa şi ţigara

Ioan T. Morar recomandă săptămâna viitoare, în colecţia Literatura de la Cotidianul, o carte ce se anunţă interesantă: "Fetiţa şi ţigara", o pledoarie pentru fumat.

Autorul, Benoît Duteurtre, derulează pe website-ul său o campanie împotriva interzicerii fumatului în locurile publice din Franţa.

Morar spune că a citit cartea, dar nu a fost convins să se apuce de fumat ba, mai mult, nu-i vine să scrie favorabil despre ea. Aştept cu nerăbdare s-o cumpăr şi să văd care sunt argumentele "diavolului".

UPDATE:M-am înşelat, era vorba despre apariţia din această săptămână.

Întrebarea

De fiecare dată când îşi aduce aminte cât de aproape a fost de moarte în acea zi teribilă, pe Claudiu îl cuprinde o adâncă stare de recunoştinţă. Se gândeşte mereu, cu înfrigurare, că „dacă” n-ar fi fost pusă întrebarea magică, la momentul potrivit, el ar fi fost mort acum.

Nu i-ar fi deplâns aproape nimeni moartea, nu avea datorii, bunuri, prieteni şi nici iubită. În viaţa lui nu exista decât mama sa bolnavă, care depindea în totalitate de el. Gândul că n-ar mai fi existat nimeni care să aibă grijă de ea îl dispera, pentru că se considera vinovat de paralizia totală a mamei sale. Nenorocirea survenise la naşterea lui, în urma unei complicaţii pe care doctorii nu au fost în stare s-o explice.

Până la vârsta de 14 ani, pe Claudiu îl crescuse bunica, care murise chiar de ziua lui, în urma unui infarct. Rămas singur, n-a avut timp să-şi plângă de milă. A renunţat la şcoală şi s-a angajat pe şantier. Nu ştia nicio meserie, dar când l-au văzut cât de puternic era, căci Claudiu avea o forţă ieşită din comun, l-au angajat fără să stea pe gânduri.

În acea zi fatidică, când a văzut moartea cu ochii, lucra pe schelă, la etajul 14 al unui bloc ce se construia în zona Obor. Tocmai terminase de tencuit exteriorul din faţa ferestrei şi se pregătea să urce la etajul 15. În spatele lui, la cinci metri, pe cealaltă schelă se afla nea Grig, care tencuia o altă fereastră.

Când stâlpul de susţinere de la etajul 15, greu de trei tone, s-a prăbuşit peste schela unde tocmai el se aflase, spulberând-o şi continuându-şi vijelios drumul până jos, provocând un crater uriaş, Claudiu tocmai îşi băgase mâna în buzunar. Se pregătea să-l servească pe nea Grig, care cu o clipă mai înainte îl întrebase senin:

- Îmi dai o ţigară?

De poimâine

Gata, m-am hotãrât! Mã las de fumat. Cred că mâine este cel mai bun moment. De ce nu azi? Pentru că azi încă mai am ţigări şi nu mă îndur să le arunc, dar nici să le dau altcuiva, că au fost scumpe. Deci, de mâine, când nu voi mai avea ţigări, va fi momentul cel mai propice.

Totuşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, mâine nu este tocmai convenabil. Decizia e prea bruscă, nu mă simt pregătit. Mă iau prea din scurt, poate că poimâine este mai rezonabil. Totuşi n-am să arunc la gunoi ziua de mâine. Va fi o zi a pregătirii psihice, pentru poimâine, când mă voi lăsa de fumat. Da, da, aşa am să fac. Mă simt mai hotărât ca niciodată.

Cine fumează nu dă bani la doctori

Cercetătorii, ăia mulţi şi deştepţi, dar pe care nu apucăm niciodată să-i cunoaştem, spun că fumătorii cheltuie mai puţini bani pe sănătatea lor decât cheltuie persoanele fără vicii, sportive, sănătoase. De ce? Pentru că trăiesc mai puţin :-)

Sursa: Daily Mail

Steaua sus răsare!

O ştie oricine, copilăria nu poate dura la nesfârşit. În cazul meu, care trăiam pe Insula Fericiţilor, ea s-a încăpăţânat să treacă peste limitele bunului simţ. Aşa se facă că la 17 ani încă mai mergeam să-mi colind vecinii de sărbători.

Pentru că ne cunoşteau de când eram mici, vecinii erau indulgenţi faţă de noi şi ne primeau, chiar dacă se vedea clar pe faţa noastră că ne aflăm la uşa lor doar pentru a le lua banii şi nici vorbă să ne gândim la nuci sau mere. Mergeam în primul rând la părinţii noştri, unde eram sigur că vom fi primiţi, iar mai apoi, în funcţie de vecinii care ne simpatizau, mergeam şi la restul. În câteva ore reuşeam să strângem suficienţi bani încât să ne putem cumpăra timp de o lună ţigări şi băutură.

Seara decursese cum nu se poate mai bine. Aveam bani, ne distram, mai trăgeam câte o duşcă, petrecerea putea începe. Nu ştiu cine a venit cu ideea să mergem şi la familia Neagu, de la etajul patru. Mie nu prea îmi convenea, pentru că mă ruşinam de Laura, cu patru ani mai mare ca mine şi după care mi se cam scurgeau ochii.

Sunăm la uşă. Eu eram cel care ţinea Steaua, ale cărei colţuri de mare precizie fuseseră proiectate de tata, pe când eram mai mic. Răspunde chiar Laura. „Aaaa, vai, poftiţi, poftiţi”, ne-a îmbiat ea. Înăuntru, veselie mare, invitaţi , odrasle, prietene de-ale Laurei. Ne-au băgat pe toţi în sufragerie şi s-a făcut linişte. Eu am stat întotdeauna mai prost cu memoria şi pentru a nu greşi îmi lipisem pe spatele Stelei o foaie pe care scrisesem versurile.

Cum cântam noi, plini de evlavie, iar magii urmăreau Steaua, eu mă chinuiam la rândul meu să ţin pasul şi să urmăresc versurile de pe hârtie. Pentru o clipă m-am uitat la Laura şi am sărit imediat un rând. Palmele au început să-mi transpire. Ea a observat, iar când a început să înainteze spre mine inima a început să-mi bubuie. M-am simţit ca un şoricel încolţit de şarpe, iar când Laura mi-a tras în jos Steaua şi a observat hârtia ascunsă în spatele ei, arătându-le descoperirea tuturor invitaţilor, mi-aş fi dorit să mă transform în albină sau în nor de fum. Am îndurat cu stoicism râsetele tuturor, ale invitaţilor, ale fetelor, ale râzgâiaţilor de copii şi ale prietenilor mei. În acea seară, ca să uit ruşinea, am băut mai mult ca toţi.

Scara de la mijloc

Silviu, care a fost de curând la Sofia, mi-a spus că bulgarii au amenajat baruri speciale pentru adolescenţi, unde aceştia se pot distra, asculta muzică şi bea suc, alcoolul fiind interzis. Dacă am fi avut şi noi, când eram liceeni, asemenea condiţii, mulţi vecini ar fi avut o viaţa mai liniştită, în special iarna, când nu aveam pe unde ne petrece timpul şi obişnuiam să ne adunăm în scara de la mijloc.

Blocul în care locuiam avea trei scări, dar cea de la mijloc era preferata noastră, pentru că era spaţioasă, îi funcţionau caloriferele şi era mai curată. Ne adunam acolo în fiecare seară, cel puţin câte zece, şi ascultam muzică live, fumam şi ne încălzeam cu votcă.

Pe la etajul doi, trei, locuia un vecin care ne făcea zile amare. Individul ne urmărea mereu şi când ne era lumea mai dragă apărea în mijlocul nostru începând să urle, ba că facem mizerie, ba că suntem nesimţiţi sau că facem prea multă gălăgie şi-l deranjăm pe el sau alţi vecini în vârstă. "Respectaţi orarul liniştii!", striga el mereu. Toţi copii îi prinseseră frica, chiar şi eu după ce într-o vară mi-a vărsat în cap un lighean plin cu zeamă de varză murată, doar pentru că treceam prin dreptul balconului său.

Într-o seară de iarnă teribil de rece, am organizat în scara de la mijloc un fel de Cenaclul Flacăra, cu chiuituri, râsete zgomotoase şi cântări la chitară. În mijlocul concertului apare vecinul. Aşa cum stătea el în capătul scărilor, părea turbat de furie, iar roşul feţei sale schimonosite constrasta puternic cu fesu-i negru ca tăciunele. Nu mai avusese răbdare să se îmbrace, ieşise direct în halatul de baie, mai hotărât ca niciodată să ne pună la punct.

Şi-a dres zgomotos vocea, pregătindu-şi un urlet din străfundurile Pământului, pentru lecţia ce avea să urmeze. Din gâtleju-i căscat ca o gură de iad n-a apucat să iasă decât o palidă şi gâtuită vocală, căci a alunecat imediat în momentul următor în care a păşit pe prima treaptă. Bietul de el s-a dus de-a dura cu fundul până la capătul scărilor, ca în desenele animate.

Linişte totală. Pentru câteva secunde am rămas pietrificaţi. Corzile chitării lui Costi au mai apucat să scoată un sunet stins, tânguitor, precum lira lui Orfeu în lumea lui Hades, iar apoi, ca la un semnal, am izbucnit într-un râs suferind, la început sugrumat, dar foarte repede progresând în valuri apoplexice. Ne curgeau lacrimile, ne ţineam de burtă, ne înecam cu fumul de ţigară şi arătam cu degetul unul spre altul, nefiind în stare să articulăm decât onomatopee.

Între timp, vecinul s-a ridicat anevoios şi simţind cum se cască o imensă groapă a deznădejdii înaintea lui, s-a repezit către cea mai apropiată persoană de el, s-o ia de gât. S-a nimerit să fie Alex, cel subţirel ca un fir de pai şi cu pletele blonde, care n-a văzut decât în ultima clipă bolovanul sisific care se îndrepta vijelios spre el. Cu prezenţă de spirit, deşi era beat, Alex a scos spray-ul paralalizant din buzunar şi a apăsat prelung spre faţa vecinului. Lovit din plin şi ţinându-se cu mâinile de ochi, acesta a început să ragă ca o fiară turbată, s-a zbătut lovindu-se de pereţi şi a încercat să înşface pe cineva, pe oricine, la fel ca ciclopul rănit de Ulise.

Cineva a deschis uşa scării şi am năvălit unul câte unul afară, unde am continuat fiesta în noaptea îngheţată.