Scara de la mijloc

Silviu, care a fost de curând la Sofia, mi-a spus că bulgarii au amenajat baruri speciale pentru adolescenţi, unde aceştia se pot distra, asculta muzică şi bea suc, alcoolul fiind interzis. Dacă am fi avut şi noi, când eram liceeni, asemenea condiţii, mulţi vecini ar fi avut o viaţa mai liniştită, în special iarna, când nu aveam pe unde ne petrece timpul şi obişnuiam să ne adunăm în scara de la mijloc.

Blocul în care locuiam avea trei scări, dar cea de la mijloc era preferata noastră, pentru că era spaţioasă, îi funcţionau caloriferele şi era mai curată. Ne adunam acolo în fiecare seară, cel puţin câte zece, şi ascultam muzică live, fumam şi ne încălzeam cu votcă.

Pe la etajul doi, trei, locuia un vecin care ne făcea zile amare. Individul ne urmărea mereu şi când ne era lumea mai dragă apărea în mijlocul nostru începând să urle, ba că facem mizerie, ba că suntem nesimţiţi sau că facem prea multă gălăgie şi-l deranjăm pe el sau alţi vecini în vârstă. "Respectaţi orarul liniştii!", striga el mereu. Toţi copii îi prinseseră frica, chiar şi eu după ce într-o vară mi-a vărsat în cap un lighean plin cu zeamă de varză murată, doar pentru că treceam prin dreptul balconului său.

Într-o seară de iarnă teribil de rece, am organizat în scara de la mijloc un fel de Cenaclul Flacăra, cu chiuituri, râsete zgomotoase şi cântări la chitară. În mijlocul concertului apare vecinul. Aşa cum stătea el în capătul scărilor, părea turbat de furie, iar roşul feţei sale schimonosite constrasta puternic cu fesu-i negru ca tăciunele. Nu mai avusese răbdare să se îmbrace, ieşise direct în halatul de baie, mai hotărât ca niciodată să ne pună la punct.

Şi-a dres zgomotos vocea, pregătindu-şi un urlet din străfundurile Pământului, pentru lecţia ce avea să urmeze. Din gâtleju-i căscat ca o gură de iad n-a apucat să iasă decât o palidă şi gâtuită vocală, căci a alunecat imediat în momentul următor în care a păşit pe prima treaptă. Bietul de el s-a dus de-a dura cu fundul până la capătul scărilor, ca în desenele animate.

Linişte totală. Pentru câteva secunde am rămas pietrificaţi. Corzile chitării lui Costi au mai apucat să scoată un sunet stins, tânguitor, precum lira lui Orfeu în lumea lui Hades, iar apoi, ca la un semnal, am izbucnit într-un râs suferind, la început sugrumat, dar foarte repede progresând în valuri apoplexice. Ne curgeau lacrimile, ne ţineam de burtă, ne înecam cu fumul de ţigară şi arătam cu degetul unul spre altul, nefiind în stare să articulăm decât onomatopee.

Între timp, vecinul s-a ridicat anevoios şi simţind cum se cască o imensă groapă a deznădejdii înaintea lui, s-a repezit către cea mai apropiată persoană de el, s-o ia de gât. S-a nimerit să fie Alex, cel subţirel ca un fir de pai şi cu pletele blonde, care n-a văzut decât în ultima clipă bolovanul sisific care se îndrepta vijelios spre el. Cu prezenţă de spirit, deşi era beat, Alex a scos spray-ul paralalizant din buzunar şi a apăsat prelung spre faţa vecinului. Lovit din plin şi ţinându-se cu mâinile de ochi, acesta a început să ragă ca o fiară turbată, s-a zbătut lovindu-se de pereţi şi a încercat să înşface pe cineva, pe oricine, la fel ca ciclopul rănit de Ulise.

Cineva a deschis uşa scării şi am năvălit unul câte unul afară, unde am continuat fiesta în noaptea îngheţată.