Printre adventişti

Eram cu un amic, în toiul unei partide de şah. Concentraţi asupra jocului, murmurând calcule şi mutări decisive, am fost întrerupţi de către unchiul prietenului, respectabil cetăţean român şi francez, adventist convins şi cu nenumărate fapte bune la activ. După ce ne-a lăudat îndeletnicirea intelectuală, a întrebat, într-o doară (sau poate că nu) dacă sunt credincios. Eu, oaie rătăcită, i-am răspuns impertinent că nu mă interesează subiectul şi că nu vreau să ascult argumente pro sau contra. Unchiul, nu numai că nu s-a supărat, dar m-a invitat a doua zi, fără nicio obligaţie din parte-mi, să asist la una dintre adunările lor, de adventişti. Amicul meu a zâmbit cu subînţeles, iar eu, nu ştiu de ce, am promis că voi participa la adunare.

Înainte să înceapă sfânta întrunire, adunaţi în faţa clădirii în care urma să aibă loc evenimentul, oamenii discutau vrute şi nevrute. M-am uitat în jur şi am văzut numai feţe normale, nimic care să-mi atragă atenţia. Cuvântul "adventist" avea în mintea mea o conotaţie francmasonică, îi vedeam ca pe o sectă secretă care propovăduieşte cine ştie principii îndoielnice. Amicul meu, împreună cu fratele său, familiarizaţi cu astfel de întruniri, glumeau pe seama mea, pentru că mă simţeam în plus şi incomodat de puritatea privirilor din jurul meu.

După ce toate lumea şi-a ocupat un loc în sală au început predicile. Din când în când mai şi cântau. Atmosfera era similară cu cea din bisericile ortodoxe, aceleaşi rugăciuni şi pilde. Unchiul, după o lungă şi plictisitoare predică despre iubirea faţă de Dumnezeu, invită la un moment dat la vorbitor un confrate, să vorbească despre iubire, în general. Din sală se ridică un tânar slab şi palid, încovoiat parcă de greutatea subiectului ce avea să-l dezbată, timid în priviri şi cu mâini şi degete subţiri, ca de pianist. Se urcă la microfon, aruncă o privire caldă în sală şi, cu mâinile împreunate într-o rugăciune solemnă, a rostit cu cea mai caldă voce pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată în viaţa mea: „Iubirea”. Tonul i-a fost rar şi apăsat iar ochii umezi, de bovină. În sală plutea liniştea unei peşteri nedescoperite încă, veche de mii de ani.

Cuvintele lui au avut asupra mea efectul unui trăznet. Când i-am văzut faţa şi convingerea cu care rostit cuvântul magic, „iubirea”, n-am mai rezistat şi, cu toate eforturile de a mă abţine, am început să râd, la început sugrumat şi cu o voce subţiată de efortul de a-mi reprima hohotele, iar mai apoi zgomotos, cu forţa suflului exploziei unei bombe atomice. Şi cu cât râdeam mai tare, cu atât hohotele mele se revărsau ca debitul unei furntuni de vară. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, iar toată sala s-a întors către mine, siderată în faţa neobrăzării mele. După vreo zece minute, timp în care, deşi revoltaţi, oamenii m-au lăsat să mă descarc, am murmurat un umil „scuzaţi-mă” şi mi-am îngropat privirile într-o Biblie ce mi-a fost întinsă de nu ştiu cine, nu ştiu când.

La sfârşitul adunării, pe când fumam o ţigară împreună cu prietenii mei, vine o babă la mine, se uită cu drag şi spune: „Prima oară aici, nu? Se vede.”, şi a plecat şontâc, şontâc, mişcându-şi capul în semn afirmativ.