Cum am descoperit piatra filosofală

Depăşisem perioada critică de instrucţie, de patru luni, şi eram ceva mai relaxat. Ajunsesem scrib la ofiţeri, printr-o împrejurare pe care am s-o pomenesc cu altă ocazie. Acum încercam pe cât cu putinţă să trândăvesc cât mai mult. Morala după care se ghidau soldaţii recruţi din vremea mea era ceva de genul „resemnează-te cu faptul că eşti sclav la stat un an de zile şi încearcă să nu faci nimic, dacă este posibil dormi şi când eşti treaz”.

În acea zi glorioasă, în care lenea-mi metafizică a scăpat nepângărită de călăi, era anunţată o mare inspecţie de la Bucureşti. Unitatea în care îmi târam lanţurile disperării se afla undeva lângă Târgovişte, într-o comună care se numea Gura Ocniţei. Împrejmuită cu un gard înalt de doi metri, unitatea se desfăşura cotropitor pe câteva zeci de hectare. Era un important centru de depozitare a armelor, deci un punct strategic pe harta inspectorilor militari.

Cei care ne conduceau, pentru a evita orice fel de contact al soldaţilor jegoşi cu finuţii musafiri din Capitală, au dat dispoziţie ca toată lumea să plece din unitate.

„La instrucţie cu toţii, pe dealuri, să nu văd nici măcar un gândac în unitate!”, a urlat comandantul suprem în acea dimineaţă.

Eram chior de somn şi, ipohondru cum îi stă bine unui soldat, aveam o uşoară migrenă, pentru care nu aş fi primit în veci bilet la infirmerie, paradisul gândurilor molcome şi somnului binefecător. Mi-am făcut datoria de dimineaţă, adică am pregătit cafeaua ofiţerului pentru care lucram şi am şters biroul de praf. În drum spre dormitor, de unde urma să ne încolonăm spre instrucţie, mi-a venit Ideea.

Am intrat în dormitor, mi-am dat jos uniforma şi m-am pus în pat. Pur şi simplu. Colegii nu m-au băgat în seamă, ştiau că în calitate de scrib aveam anumite privilegii. În curând au plecat cu toţii, doar eu dormitam în liniştea apăsătoare de dinaintea furtunii. În curând, dormeam de-a binelea, dar m-au trezit vocile vesele şi zgomotoase ale delegaţiei oficiale. Am sărit în sus ca ars şi, cât urcau hienele scările, m-am rugat Providenţei să mă ajute. Şi m-a ajutat. Am găsit în valiză un manual de filosofie, ăla galben cu Coloana Infinutului pe copertă. L-am îşfăcat şi m-am aşezat la masă, prefăcându-mă că citesc din el. În momentul imediat următor au intrat duşmanii.

- Ce-i cu tine soldat aici?, m-a întrebat mirat colonelul bucureştean, înainte ca superiorii mei să mai apuce să spună ceva.
- Permiteţi să raportez! Sunt soldat Nedelcu şi nu mă simt bine!
- Păi ăsta e motiv să stai fără uniformă în dormitor, când toată lumea e la instrucţie?
- Permiteţi să raportez! Sincer, nu am învoire medicală, dar m-am gândit să fac ceva util, dacă tot nu sunt în stare să fac efort fizic.
- Şi anume?
- Învăţ.
- Ce citeşti tu aici?
- Filosofie domnuel colonel!
- Şi la ce-ţi trebuie?
- La examenul de admitere domnule colonel!
- Ce examen?
- La Facultatea de Filosofie domnule colonel!
- Ia nu mai spune, vrei să te faci filosof?
- Da domnule colonel!
- De ce?
- Domnule colonel, îmi permiteţi să fiu sincer?
- Da, chiar te rog.
- Ca să trăiesc de pe urma vorbelor, să nu muncesc niciodată fizic.
- Bă, tu mă abureşti!
- Nu domnule colonel!
- Atunci, ia spune-mi tu mie, cu ce se ocupă filosofia?
- Cu probleme deosebit de importante, domnule colonel, precum „Libertatea”, „Omul”, „Dumnezeu”, „Liberul arbitru”.
- Ce-i aia liber arbitru soldat?
- Domnule colonel, liberul arbitru este eliberarea de sub jugul perversei divinităţi, prin liber arbitru omul îşi poate justifica acţiunile sale şi poate căpăta o libertate absolută, indiferent de contextul socio-politic în care se află.

Nu ştiu de ce am dat răspunsul ăsta, dar cuvintele mele aberante, spuse pe nerăsuflate, au avut un efect ciudat asupra colonelui, de parcă ar fi fost pus în faţa unei maşinării complicate şi nemaîntâlnite, care i-ar fi putut face rău doar şi privind-o. S-a întors spre ceilalţi, care aşteptau ca nişte vulturi pleşuvi în faţa hoitului încă păzit, şi le-a făcut semn să iasă din încăpere. Am rămas singuri.
- Fumezi?
- Da domnule colonel.
- Ia de-aici o ţigară.
- Domnule colonel, n-avem voie să fumăm în dormitor.
- Lasă mă, îţi dau eu voie.
- Vă mulţumesc domnule colonel.
- Ia spune-mi, eşti din Bucureşti?
- Da domnule colonel.
- Eram sigur, voi bucureştenii sunteţi nişte vicleni. Tu eşti viclean?
- Nu domnule colonel.
- Mă!
- Sincer, domnule colonel, nu sunt viclean.
- Hmm... îmi place că ai tupeu. Termină-ţi ţigara şi întoarce-te la studiu. Îţi urez succes la admitere.
- Mulţumesc domnule colonel.

Şi s-a cărat. Coincidenţă sau nu, după armată, chiar am studiat filosofia.

Care se ofera primul?

Mersi Florin!