Gus Fraba!

Bună ziua Emilian,

După o zi de muncă sau de joacă, atunci când luaţi o pauză, dacă vă simţiţi stresat(ă) sau dacă aveţi vreo problemă, ce-aţi spune de câteva momente de relaxare?

- Cum să faceţi faţă dorinţei de a fuma (sfatul numărul 4)

Aţi observat că tema de astăzi este relaxarea... Începeţi prin a vă aşeza într-o poziţie confortabilă, într-un loc în care nu veţi fi deranjat(ă) pentru câteva minute...

Respiraţi încet şi adânc; inspiraţi… menţineţi… respiraţi… Expiraţi normal, nu forţaţi; aerul părăseşte plămânii mai întâi într-un ritm rapid, apoi din ce in ce mai lent. Când plămânii s-au golit aproape complet, suflaţi aerul rămas, apoi inspiraţi din nou.
Respiraţi în acest fel de mai multe ori (inspiraţi, menţineţi, expiraţi), pronunţând în gând un cuvânt plăcut, în timp ce expiraţi, cum ar fi „calm”, „răcoare”, „linişte”, „senin”... sau imaginându-vă o situaţie plăcută şi calmă (o plimbare la malul mării etc.) sau tonică (sportul dumneavoastră preferat etc.).
Dacă pronunţaţi cuvântul în gând sau dacă vă gândiţi la o situaţie de acest tip, lucrurile vor părea mai uşoare.

Pentru început, faceţi acest exerciţiu de respiraţie într-un loc liniştit, aşezaţi-vă confortabil, cu ochii închişi.
Apoi, treptat, veţi putea să-l faceţi în situaţii mai agitate, mai puţin confortabile şi cu ochii deschişi.

Puteţi folosi această tehnică de fiecare dată când simţiţi dorinţa de a fuma sau în orice situaţie stresantă. Este o armă foarte eficace.

Destindere plăcută.

Palma ruşinii

Era seară, târziu, când în sfârşit m-am hotărât să plec de la seviciu. Doi dintre colegii pe care nu-i cunosc decât după faţă, un el şi o ea, au intrat în lift cu mine. Cabina, claustrofobică. Ea, cu ţigara aprinsă în mână, se uită fix în ochii mei şi trage un fum. Deşi sunt fumător înrăit, nu suport să fumeze cineva în lift. Mi se pare lipsă de respect, mai ales că spaţiul nu poate fi aerisit. E ca şi cum te-ar pune cineva să lucrezi toată ziua într-o budă ţărănească, din aceea cu groapă.

Mă uit cu reproş, dar ea îmi întoarce o privire senină, lipsită de orice grijă sau vinovăţie.

Neaşteptat, liftul se opreşte la un etaj intermediar. Până să se deschidă uşile, tipa palmează rapid ţigara şi îi spune speriată colegului să o ajute, adică să preia el ştafeta. Ăla, laş, a ridicat din umeri. Drept urmare, şi-a tras mânecile şi a îndesat bine ţigara, să nu se vadă. Până la parter n-a scos niciun cuvânt, ba cred că şi-a ţinut şi respiraţia, să nu scape vreun iz cât de mic de fum.

Morala: ruşinea se schimbă în funcţie de context. Un înger căcăcios se oripilează auzind un popă înjurând, dar se cacă nestingherit în casa lui.

Creionul dintre degete

„Dacă simţiţi foarte puternic lipsa ţigării, o soluţie ar fi să ţineţi între degete un creion sau un beţişor de amestecat de la automatul de cafea...”, îmi scrie www.help-eu.com, portalul online al UE dedicat antifurmatului.

Dragi helpişti de la UE, vreau să vă fac o mărturisire. Pe vremea când eram copil toţi membrii familiei mele fumau. Se întâmpla pe timpul lui Ceauşescu. Venea mereu vecinul de la şapte şi juca table cu tata. Fumau în draci. Fuma şi mama, deşi nu juca table. Ea gătea. Fuma şi fratele, deşi nu gătea şi nici nu juca table. El studia şah.

Eu nu fumam, dar tare mi-ar fi plăcut să fac ca ceilalţi. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am propus mamei să-mi dea o ţigară, dar m-a ameninţat cu bătaia, aşa că am renunţat la idee.

Am descoperit însă creioanele. Când începeau să fumeze toţi prin casă, îmi luam un creion şi din când în când îl duceam la buze, simulând că trag fumul în piept. Creionul mi-a fost ţigara cea dintâi, a fost un substituent eficient şi m-a ajutat să rezist până când m-am apucat de fumat. Fără creioane nu ştiu ce-aş fi făcut, nu cred că aş fi descoperit ţigările.

Cu Mozart în urechi

După o noapte nedormită şi lungă şi un duş făcut în grabă, am pornit-o spre serviciu. Ce încântare şi revigorare să ascult Mozart! După atâtea ţigări pompate, simt că mă reîntregesc şi devin mult mai îngăduitor cu orice. Spre exemplu, nu m-am enervat în tramvai când, deşi era spaţiu suficient pentru toţi, lumea s-a îmbulzit, ca la scufundarea Titanicului, să ocupe un loc lângă uşi. Am zâmbit. Parcă m-aş fi uitat la un film mut, difuzat cu două viteze mai încet.

Clădirile Electroaparatajului încep să fie demolate. Lângă, în spaţiu deschis, m-au lătrat doi căţelandri. Hămăiau cu năduf direct spre mine, iar lumina soarelui îi învăluia într-o aură voioasă. Mi s-a făcut aşa drag de ei, că-mi venea să mă duc să le scutur fălcuţele lor de căţei nervoşi.

Pe lângă McDonalds mirosea a fecale.

Continui cu Mozart, am impresia că ziua-mi va fi veselă. Allegro!

Aproape de deadline

Intru în fibrilaţie. Au fost de ajuns două articole cu termenul de predare lăsat pe ultima sută de metri şi am ras un pachet şi jumătate de ţigări. Ştiu, nu e eficient, pentru că am luat multe pauze, dar parcă inspiraţia vine nu mâncând, ci fumând, tot aşa cum un puşti nu e în stare să-i facă avansuri colegei sale, decât daca se inspiră cu puţin alcool. Sau în acelaşi fel în care, înainte de execuţie, condamnatului i se permite să fumeze ultima ţigară. Îi face trecerea mult mai uşoară. Sau la fel cum cântăreţul de jazz improvizează pasionat noi ritmuri, cu fumul de trabuc intrându-i în ochi.

Şi, acum, că mi-am terminat articolele, îmi permit o ţigară relaxantă, la fel cum el sau ea, trag cu nesaţ în piept după o partidă de amor.

Metode verificate contra fumatului

La o căutare superficială pe Internet, am descoperit nişte metode de combatere a fumatului interesante. Ce-i drept, în prezent sunt rar utilizate, dar prin secolele 15, 16 au fost testate cu succes. Spre exemplu, papii Urban al VIII-lea şi Innocenţiu al IX-lea îi excomunicau pe fumători. In my case, I don't give a shit. Alta, sultanul Murad al IV-lea a declarat fumatul drept ofensă capitală. De-aia pipează turcii ca sparţii acum, nu? Mai nasol e faza cu ruşii, care cică dacă te prindeau fumând îţi tăiau nasul. Ce-ar face un fumător fără nas? Ar priza direct prin orificiile nazale.

P.S. Azi am aflat că Jean Nicot este cel care a adus tabacul la curtea Catherinei de Medicis. Jeane, să-ţi fie ruşine!

Sursa: Enciclopedia Britanica

Demonii mei şi ajutorul online

E noapte. Pe stradă e beznă, de câteva nopţi felinarele refuză să se aprindă. Nu se văd decât intermitentele luminiţe de alarmă ale maşinilor, ca nişte licurici albaştri. Tocmai am fumat o ţigară. Înainte de ţigară citeam o nuvelă de-a lui Murakami. Revin asupra paragrafului la care m-am oprit:

"La o masă alăturată stătea un cuplu între două vârste, cu o ţinută foarte îngrijită şi, în timp ce mâncau nişte sandvişuri, discutau despre o cunoştinţă internată în spital cu cancer la plămâni. Povesteau cum persoana respectivă se lăsase de fumat cu cinci ani în urmă, dar a fost prea târziu, iar dimineaţa, când se trezea, scuipa sânge. Soţia îi punea întrebări, iar soţul explica. 'Într-un fel, cancerul devine modul de viaţă al persoanei respective', spunea el".

În timp ce fumam m-am gândit cum ar fi următoarele zile pentru mine dacă m-aş lăsa de fumat. Oribile, probabil. Aş fi nervos, pornit pe harţă, în plin sevraj. Şi totuşi...de ce nu m-aş lăsa de fumat? Să mă apuc din nou de sport, să pot zburda ca înainte. Să nu-mi mai hârâie pieptul noaptea, când mă culc, să nu mai suflu ca un furnal, după ce alerg 10 metri după autobuz. Da, e chiar o idee bună, dar întotdeauna spun asta după ce fumez, nu înainte. După, când sunt deja satisfăcut, aş spune orice, numai ca să fiu împăcat cu mine însumi. Asta până la următoarea ţigară, când îmi spun că una în plus n-are ce să strice şi uite aşa reiau ciclul. Mama lor de ţigări!

Am văzut acum două zile o reclamă la televizor despre o campanie antifumat online, iniţiativă a Uniunii Europene. Eram la calculator şi am intrat imediat pe website, www.help-eu.com. Are conţinut şi în limba română, câteva informaţii utile, dar nu m-a dat nimic pe spate. Nimic nou, din ceea ce n-aş fi ştiut. Parcă aş aştepta o minune. Mi s-au părut penibile mărturiile celor care s-au lăsat de fumat. Domnul X din Austria, după trei ani de nefumat zice că se simte extraordinar. Mda...

Înscrie-te la newsletter, te ajutăm şi-ţi trimite e-mailuri timp de două luni, zice website-ul. Ok, m-am înscris. Acum două minute îmi vine primul lor mesaj:

"Bună ziua Emilian,

Au trecut cel puţin 24 de ore de când nu aţi mai fumat şi, aşa cum v-am promis, veştile bune încep să apară!"

Poate că am nevoie de un psiholog, vreun terapeut ceva, din câte ştiu eu nu m-am lăsat de fumat, doar vroiam nişte informaţii.

În fine, la câţi bani ştiu că se bagă în proiectele susţinute de Uniunea Europeană, ar fi putut şi ei măcar, dacă tot e o iniţiativă online, să ofere posibilitatea comunităţii online să le sprijinite proiectul. Dar nu există niciun logo care să poată fi pus pe un alt site. Oricum, eu vă sprijin!

Pionierul infractor

Din amintiri: "Am cravata mea, sunt pionier, şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!".

La început, ţigările mi-au adus şi necazuri, nu doar satisfacţia statului de erou pe care îl câştigasem pentru că avusesem curajul să-i înfrunt pe cei mari şi să păşesc pe tărâmul lucrurilor interzise. Bunăoară, în primul an de şcoală generală, pe când aveam puţin peste şase ani, învăţătoarea m-a prins în spatele şcolii cu ţigara în gură. Deşi niciun coleg pârâcios nu mă văzuse, nu fusesem suficient de precaut şi mă ascunsesem într-un loc expus.

Bineînţeles că incidentul a fost raportat părinţilor, care mi-au tras o cruntă bătaie, dar a fost dat şi un exemplu social, care să servească drept măsură preîntâmpinatoare şi altora care ar fi fost tentaţi s-o apuce pe căi greşite, ca mine. Pentru că exact a doua zi urma să aibă loc ceremonia prin care deveneam oficial pionieri, eu, infractorul, n-am avut voie să particip. Da, mărturisesc că statul român nu m-a considerat demn de a fi pionier. Să nu vă imaginaţi că nu m-a afecat acest lucru. Am plâns în hohote, m-am tăvălit pe jos şi m-am aruncat la picioarele învăţătoarei, dar în zadar, sentinţa nu a fost scimbată.

Şi mai trist a fost faptul că ceremonia a avut loc în parcul Libertăţii, acum numit Carol, adică chiar unde locuiam eu. De blocul în care locuiam, nu mă despărţea de parc decât o stradă lată de 10 metri, Candiano Popescu, pe care o cunoaşteţi probabil drept strada cu secţia de poliţie care se ocupă de accidentele rutiere.

Ceremonia pionierilor a avut loc în faţa mausoleului eroilor comunişti, iar eu, de ciudă, m-am ascuns printre nişte tufe de flori din împrejurimi, şi în momentul în care cravatele de pionier erau puse oficial la gâtul colegilor mei, am început să arunc cu castane. Pitulat la pământ, n-am fost zărit, deşi castanele aterizau necruţător în mijlocul lor. Când am văzut că nu se sinchiseşte nimeni să mă descopere, am renunţat şi m-am dus acasă. A doua zi, când m-am dus la şcoala, în clasă a păşit mândru încă un pionier, eu, care împrumutasem de la fratele meu mai mare o cravată roşie ca focul şi o purtam cu mândrie la gât.

Deşi m-am făcut că nu observ, colegii mei se uitau la mine cu reproş , în ochii lor nu eram decât un infractor.

Sora Meşterului Manole

Pe când eram în clasa a unsprezecea, în anul în care am rămas repetent, profesoara de limba şi literatura română s-a hotărât să-şi construiască o casă. În cazul ei, de la năzuinţă şi până la concretizare drumul a fost scurt. Chiar dacă salariile profesorilor erau şi sunt echivalente cu câştigurile unei femei de serviciu dintr-o ţară mai dezvoltată, ea, profesoara de română, a răzbit soarta vitregă şi a găsit resursele necesare. Poate că moştenise vreo avere sau poate că bărbatul ei era vreun preşedinte de bancă, nu ştiu şi nici nu mai contează.

Profesoara de română era o fire econoamă. În construcţii, ca şi în medicină, mâna de lucru de înaltă calificare este rară, dar nu întotdeauna apelăm la serviciile celor mai buni. Când ne doare o măsea, de ne vine să urcăm pe pereţi, prima oprire pe care o facem este orice cabinet stomatologic. Nu contează cine e doctorul, nu ştim decât că vrem să scapăm de durere cât mai repede. Suntem des dispuşi să facem compromisuri cu gândul că atunci când problemele se vor aplatiza ne vom trata cum se cuvine, la cei mai buni. Posibil ca aceeaşi idee s-o fi avut în minte şi profesoara de română, când s-a hotărât să-şi pună elevii la muncă. Doamna Crap, cum îi spuneam eu, căci avea o figură de peşte fitofag, cu buze groase, ochi mici, distanţaţi şi mers fluid, s-a ambiţionat să-şi înveţe elevii adevărata semnificaţiea proverbului „Munca e brăţară de aur”. E recunoscut faptul că mulţi părinţi îşi strunesc odraslele cu biciul muncii.

„Dacă nu pui burta pe carte, te trimit la muncă”,

„Ar trebui să munceşti ca să înveţi care este cu adevărat valoarea banilor”,

„Văd că fumezi, deci ai bani de ţigări. Cum nu te-am văzut muncind, înseamnă că banii pentru care eu, părintele tău, muncesc din greu, tu îi arunci la gunoi şi-ţi mai strici şi plămânii. Ce-ar fi să treci tu la muncă, să vedem dacă şi atunci vei accepta ca sudoarea muncii tale să se ducă pe apa Sâmbetei?”.

Am auzit de multe genul ăsta de discurs moralizator, aşa cum într-o zi era pe cale de a-mi fi ţinut de către doamna Crap când, întârziat la ore, fără să am vreo vină, stăteam pe holul liceului şi fumam liniştit o ţigară. Doamna Crap a apărut brusc de după un coridor şi n-am avut timp să palmez ţigara. În loc să mă ducă la director, aşa cum mă aşteptam, doamna Crap mi-a spus:

- Nedelcule, văd că în loc să fii la ore, tu stai şi fumezi ca un vagabond pe holul liceului. Să ştii că aici nu este tabără de vacanţă măi băiatule. Părinţii tăi fac o mulţime de sacrificii ca tu să înveţi, să termini un liceu, să ai o meserie şi să ajungi şi tu om la locul tău. Ce-ar spune mama ta despre tine? Ştie câte corigenţe ai? M-am uitat în catalog şi am văzut că te paşte dezastrul.

Eram obişnuit cu astfel de tirade, şi din partea profesorilor, şi din partea părinţilor, aşa că mi-am tras o mină ispăşită, am lăsat smerit privirea în pământ şi am stins ţigara pe furiş, cu grijă, storcind-o de călcâiul pantofului.

- Am să-ţi dau o lecţie de viaţă, mi-a spus doamna Crap. Ia aminte că vorbesc serios. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, la materia mea n-ai să mai treci în veci. Te vei prezenta în fiecare zi la mine acasa, timp de două săptămâni, şi ai să mă ajuţi să fac ciment, altfel îţi promit că te las repetent. Vă bag eu minţile în cap, să nu mai pierdeţi timpul prin baruri după orele de şcoală! Dispari la oră, să nu te mai văd!

Şi a plecat. Evident, n-am luat în serios ce-mi spusese. Nu mă putea obliga nimeni să fac muncă voluntară. Trebuia să fie o cacialma, un şantaj menit să-mi revigoreze ambiţia de a învăţa şi, dacă nu ăsta era adevăratul motiv, având în vedere că mai aveam şapte corigenţe, chiar nu-mi păsa dacă mă aleg cu una în plus. Ba chiar, anul acela îmi propusesem să rămân repetent. Aveam ideea fixă că find mai mic cu un an decât restul colegilor, trebuia să reglez diferenţa de generaţii şi să aştept trenul următor.

A doua zi am aflat că toţi băieţii, colegi cu mine, fuseseră convocaţi şi mobilizaţi la construcţia nobilei case. Meşteri, calfe şi zidari am format o gaşcă care lipsea de la orele de şcoală cu învoire specială. După două zile de muncă cu normă întreagă îmi blestemam zilele. Cimentul trebuia amestecat cu apă şi nisip în plină stradă, căci nu exista în altă parte un loc mai generos. Într-o formă asemănătoare craterului unui vulcan, amestecam borhotul cimentos până când devenea o pastă compactă şi îl încărcam în găleţi, pe care le căram vreo 20 de metri prin curtea îngustă, până la scripeţi. Ridicam găleţile până la etajul doi, unde trebuia turnat cimentul. La mansardă n-am avut onoarea să lucrez.

Părinţii nu avea nici cea mai mică idee pe unde umblam şi ce făceam. Se gândeau că după şcoală, ca de obicei, hoinăresc cu prietenii. Erau resemnaţi că nu-mi făceam niciodată lecţiile.

Recruţii, numeroşi, erau hrăniţi pe ture, căci bucătăria improvizată într-una din camerele casei nefinisate era neîncăpătoare. După ce mânca primul schimb, mama doamnei Crap, o babă scofâcită, aplecată şi plină de baticuri, clătea vasele de metal cu apa rece de la cişmeaua din curte, umplându-le din nou cu mâncare pentru următorul pluton. Toaletă nu exista, fiecare îşi făcea nevoile pe unde apuca, adică prin cotloanele mai ascunse ale casei. Nimeni nu întreba unde este buda, iar gazdele noastre păreau insensibile la necesităţile noastre fiziologice.

La un moment dat, fiind în căutarea unui colţişor mai ascuns, în dreptul căruia să mă uşurez, am descoperit o încăpere mică, jos, în pivniţă. Era ceva mai mare decât o cămară de bloc şi arăta ca o cuşcă românească pentru urşi. În loc să dau peste Mor-Mor, nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit două splendide butoaie din plastic, pline ochi, cu ceea ce la prima privire părea a fi o licoare minunată de vin. Curios din fire cum sunt, am deschis robinetul şi-am lipăit câteva picături. Da! Era vin! Emoţionat, mi-am aprins o ţigară, să sărbătoresc momentul. În timp ce o savuram, am pus la cale planul magistral prin care urma să-mi uimesc colegii şi să le împărtăşesc băutara dionisiacă, care până la urmă s-a dovedit că nu era decât o poşircă de vin tulbure.

Am organizat repede o echipă eficientă, care în scurt timp a găsit cinci sticle de plastic, de doi litri. Le-am umplut repede, să nu ne descopere cineva şi am băut cu rândul, în grupuri de câte cinci, ca să nu se observe lipsa de la locul de muncă. Într-o oră am devenit cu toţii tulburaţi, mai ales eu, cuprins de euforia descoperirii mele columbice. Trebuia să mă ridic la înălţime, aşa că am băut din sticlă de parcă era plină cu ambrozie şi nectar. La scurt timp, ochii au început să mi se mişte independent, ca la cameleon, captând imagini diferite şi în această starea m-am dus la masa de prânz. Am avut un meniu cam sărăcăcios, varză călită şi soiasă cu multă pâine. Nu mă mai puteam ridica de pe scaun, eram ca Hera, prinsă de Zeus între cer şi pământ cu lanţuri indestructibile şi, tragic, muream de sete.

Intră baba. Încerc să-i spun că mă simt ca o balenă în deşert şi că am nevoie de apă. Evident, nu înţelege, dar îşi dă seama cât sunt de beat şi începe să zbiere ca o apucată. Mă isterizez, îmi vine tot sângele în ochi. Cum, eu care muncesc de-mi rup spatele la casa doamnei Crap, să am parte de un asemnea tratament plin de nerecunoştinţă? Mă ridic cu un efort suprem şi încep să gesticulez furios din mâini, ca s-o pun la punct. Nu îmi dau seama şi nici nu aud când se răstoarnă vasele din chiuvetă, într-un zgomot asurzitor. Încerc să mă calmez. Gus fraba. Mă clatin şi încerc din răsputeri să par demn. Scot o ţigară, o aprind tacticos şi, precum un cowboy satisfăcut că şi-a băgat cireada în ţarc, îi spun apăsat şi cu ochii ţintă la ea:

- Du-te fă, în pula mea, şi adu-mi o sticlă de apă că mor de sete!


EPILOG:

Curios, doamna Crap nu m-a pedepsit ulterior pentru purtarea mea. Mama, în schimb, când m-a văzut acasă, că mai aveam un pic şi intram în comă alcoolică, s-a speriat îngrozitor şi a vrut să se ducă la poliţie. N-a făcut-o, doar pentru că s-a gândit că voi avea probleme la şcoală şi că voi rămâne repetent din cauza nenorocitei care a silit băiatul să muncească pentru ea. Oricum, în anul acela tot am rămas repetent. Ce-i drept, anul următor am fost cel mai bun elev al clasei şi era cât pe ce să iau al doilea premiu din viaţa mea.

Vitamina Ţ

Am fost un copil ascultător, care n-a făcut nazuri la mâncare. Tot ce-mi punea mama în farfurie mâncam supus, fără să strâmb din nas. Nu conta că roşiile aveau coajă, că ardeii erau amari, că morcovii îmi provocau convulsii stomacale, că mestecam zgârciurile la infinit, că ciorba nu conţinea carne sau că aţoasa fasole verde se împletea în traheea mea într-o complexă reţea invadatoare.

Metoda minune, prin care apriga mea mamă a reuşit să mă dreseze e simplă. Îmi repeta mereu aceeaşi placă:

- Mănâncă mămicuţo fasole, că are vitamina F şi fără ea nu poţi să te faci mare şi puternic!

După acelaşi principiu, roşia avea vitamina R, varza V, morcovul M şamd. Argumentul ei s-a instalat uşor în mintea-mi virgină, a cărei logică precară a înţeles că a fi puternic e o condiţie necesară supravieţuirii în puşcăria de grădiniţă săptămânală în care am crescut până la şase ani şi, ulterior, în şcoala generală, frecventată deseori de ţigani bătăioşi, care-ţi găseau pricină şi că te uitai la o frunză. Am crescut, deci, în zodia vitaminelor.

În jurul blocului în care mi-am trăit copilăria erau case, ale căror curţi erau cultivate, ca la ţară. Ceauşescu nu reuşise încă să impună acolo stilul de viaţă betonist. Astfel că grădinile erau muncite şi găseai de toate pe-acolo, fie viţă de vie, caişi, piersici, vişini, cireşi sau zmeură, fie roşii, varză, dovlecei, vinete etc.

Zvârluga de mine, politicos din fire, pentru a menţine relaţiile strânse, obişnuiam să-mi vizitez vecinii împreună cu prietenii mei. Operam delicat, nu făceam ravagii, nu rupeam crăci, nu călcam în picioare răsadurile şi nu umpleam curtea de noroi. Mâncam doar cât să ne săturăm, în linişte, fără să fim vreodată prinşi. Mai târziu, când am mai crescut, ne-am lăcomit. Nu ne mai mulţumea puţinul, iar adrenalina era tot mai setoasă, aşa că am încercat să devenim mai creativi. Dacă tot ne aflam în curtea omului şi serveam o roşie gustoasă, n-ar fi fost mai bine să o combinăm şi cu nişte brânză? Cum brânza nu creşte în copaci, trebuia adusă de acasă, un mic sacrificiu, pentru o măreaţă plăcere. Satisfacţia culinară provenea dintr-un adevăr imuabil: roşia are un gust mult mai bun când e furată.

Într-o seară, de roşii coapte, ne-am furişat ca de obicei în bogata grădină a unui vecin. Eram trei băieţi. Am servit cina, în seara aceea compusă din pâine, brânză, roşii şi ardei gras. După ce ne-am încărcat venele cu vitamine, ne-am scos fiecare o ţigară şi am căutat câte un loc mai bătătorit, care să ne servească drept latrină turcească. N-aveam hârtie igienică, dar împrejur varza creştea nestingherită. Ţigările şi-au făcut fără probleme efectul laxativ, numai că nu ne-am putut bucura prea mult de dulcea relaxare, căci proprietarul, auzind probabil ceva, ieşise afară şi ne pândea din dreptul gardului. Încredinţat că o să ne sperie, ceea ce s-a şi întâmplat, grădinarul a strigat:

- Nu mişcaţi, v-am prins!

L-am ascultat, câteva clipe n-am mişcat. Cu pantalonii în vine şi cu ţigările palmate, aşteptam încordaţi să vedem care o să fie prima mişcare a moşului. Nehotărât, probabil pentru că nu vedea foarte bine cine se află în grădina lui, omul a ezitat. Mi-am tras uşor pantalonii pe mine şi am zbughit-o iute în direcţia opusă, până la gard, unde am folosit cu succes săritura hoţului, urmat îndeaproape de prietenii mei.

Cel mai rău mi-a părut că n-am avut timp să mă şterg la fund şi că am lăsat în urma mea jumătate de ţigară nefumată.

Regele pescar

N-am fost niciodată un pescar profesionist, însă de fiecare dată când programam împreună cu prietenii o partidă de pescuit eram emoţionat şi nerăbdător. Înaintea mea se deschideau posibilităţi măreţe. Urma să prind monstrul marin, cel mai respectat şi vânat peştoi din lume şi mă pregăteam din timp pentru el. Undiţa trebuia să să aibă plumbul prins bine, acele legate cu noduri profesioniste, trestia să nu fie ruptă, iar râmele proaspete. Ceasul deşteptător aproape că nici nu-şi avea rostul în ecuaţie, la cât de entuziasmat eram mă trezeam singur, cu precizie elveţiană.

Într-o vară zăpuşitoare, pe când aveam 14 ani, am stabilit împreună cu cel mai bun prieten să mergem la pescuit, în parcul Tineretului, care avea un lac plin de peşti hrăpăreţi. Locuiam în acelaşi bloc şi urma să ne întâlnim în faţa scării la ora patru dimineaţa. Cu o zi înainte m-am pregătit temeinic pentru aventură şi, în plus, n-am uitat să cumpăr şi un pachet de ţigări, care urma să ne ţină de urât în caz că monştrii nu erau interesaţi de momeală.

M-am perpelit înfrigurat în aşteptarea Momentului. Ieşirile în noapte mă făceau fericit, pentru că nu-mi ţinea nimeni socoteala, eram liber ca pasărea cerului şi mă puteam plimba nestingherit în pustietatea adormită a capitalei.

După ce ne-am verificat încă o dată ustensilele, am pornit spre baltă. Greierii încă mai cântau, dar cu glas timid, amorţiţi de roua rece care se infiltra tot mai abuziv în sufletul lor. Aerul umed şi rece al dimineţii ne resuscita muşchii somnoroşi, iar cerul gemea sub greutatea puzderiei de stele strălucitoare. Timpul încremenise, iar noi aveam privilegiul de a fi conştienţi că ne putem mişca în voie, fără ca el să-şi dea seama, fără să deranjăm nimic din ordinea armonioasă care ne înconjura.

Odată intraţi în parcul pustiu, prietenul meu îmi propune să aprindem câte o ţigară. Bună idee. Scot pachetul, dar nu găsesc chibritul. Ce naiba, parcă verificasem toate detaliile? Cum de a putut să-mi scape tocmai focul? Cum nu era nimeni prin preajma, am continuat să înaintam spre apă mâhniţi şi cu un chef pescăresc tot mai descrescător.

Deodată, mi se pare că văd, în faţa noastră, la vreo 100 de metri, un pescar, cocârjat. Îmi fac curaj şi strig : „Nu vă supăraţi!”. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare din partea lui. „Nu vă supăraţi!”, strig a doua oară. Pescarul ori vroia să fie filosof, ori era surd. Iritat, trag puternic aer în plămâni şi urlu de-a dreptul: „Nu vă supăraţi, aveţi să-mi daţi şi mie un foc?”. Fără reacţie, bătrânul continua să-şi vadă de treaba lui. Ne-am îndreptat spre el, mai hotărâţi ca niciodată şi convinşi că e un moş surd şi ciufut. Ăştia întotdeauna se lasă rugaţi şi până să-ţi dea ceva te umplu de poveţe. Stupoare, ajunşi lângă regele pescar am constatat că nu era decât un ciot de salcie, plecat spre apă, şi a cărui siluetă te putea induce în eroare chiar şi de la trei metri.

În ziua aceea n-am prins niciun peşte.

Prima ţigară

Am fumat prima ţigară pe la vârsta de 10 ani. Pe-atunci ţigările se puteau cumpăra doar de la micile tutungerii numite ABC. Pentru că eram un cunoscut de-al casei, mama mă trimitea periodic să-i cumpăr ţigări, vânzătoarea n-a comentat nimic când i-am cerut un pachet Doina. Sau parcă Cişmigiu. Nu mai ţin minte exact. Oricum, erau cam acelaşi lucru.

Împreună cu un prieten, de aceeaşi vârstă, ne-am dus în parcul Libertăţii (actualul Carol), ne-am ascuns printre nişte boscheţi din păduricea în care se află şi Turnul lui Vlad Ţepeş şi, acolo, plămânii noştri au făcut pentru prima oară cunoştinţă cu fumul de ţigară.

Amândoi eram la prima experienţă de acest gen şi eram cu ochii în patru, ştiind că facem un lucru nepermis, pentru care am fi putut mânca o bataie zdravănă de la părinţi. Stresaţi, zvâcneam la orice zgomot. Am stat aproape jumătate de oră, ascultând şi adulmecând liniştea periculoasă din jurul nostru, după care ne-am aprins ţigările. Evident, aveau un gust scârbos, iar când am tras şi în piept ne-a luat pe amândoi o tuse sălbatică. Ameţiţi, stăteam pe vine şi râdeam ca proştii. Deodată, s-a auzit ceva. Un zgomot. O trosnitură. Am înlemnit, îngroziţi că cineva ne-ar putea dibui în ascunzătoarea noastră şi lua la rost. Nu s-a întâmplat totuşi nimic. Prietenul meu, uşurat, îmi zice:„Stai mă liniştit, sunt doar guguştiucii”.

În secunda următoare, din senin, apare un bărbat, al cărui chip nici n-am mai apucat să-l zărim, şi răcneşte la noi: „Ce faceţi băi nenorociţilor aici, ia veniţi încoace!”. Am ţâşnit ca din puşcă şi nu ne-am oprit decât la 11 Iunie, adică la mai bine de un kilometru distanţă. În goana noastră, de gazele speriate, nu ne-am dat seama că pachetul de ţigări rămăsese acolo. Evident, la patru ore după incident, când am avut în sfârşit curaj să ne întoarcem la locul cu pricina, ţigările dispăruseră.