Vitamina Ţ

Am fost un copil ascultător, care n-a făcut nazuri la mâncare. Tot ce-mi punea mama în farfurie mâncam supus, fără să strâmb din nas. Nu conta că roşiile aveau coajă, că ardeii erau amari, că morcovii îmi provocau convulsii stomacale, că mestecam zgârciurile la infinit, că ciorba nu conţinea carne sau că aţoasa fasole verde se împletea în traheea mea într-o complexă reţea invadatoare.

Metoda minune, prin care apriga mea mamă a reuşit să mă dreseze e simplă. Îmi repeta mereu aceeaşi placă:

- Mănâncă mămicuţo fasole, că are vitamina F şi fără ea nu poţi să te faci mare şi puternic!

După acelaşi principiu, roşia avea vitamina R, varza V, morcovul M şamd. Argumentul ei s-a instalat uşor în mintea-mi virgină, a cărei logică precară a înţeles că a fi puternic e o condiţie necesară supravieţuirii în puşcăria de grădiniţă săptămânală în care am crescut până la şase ani şi, ulterior, în şcoala generală, frecventată deseori de ţigani bătăioşi, care-ţi găseau pricină şi că te uitai la o frunză. Am crescut, deci, în zodia vitaminelor.

În jurul blocului în care mi-am trăit copilăria erau case, ale căror curţi erau cultivate, ca la ţară. Ceauşescu nu reuşise încă să impună acolo stilul de viaţă betonist. Astfel că grădinile erau muncite şi găseai de toate pe-acolo, fie viţă de vie, caişi, piersici, vişini, cireşi sau zmeură, fie roşii, varză, dovlecei, vinete etc.

Zvârluga de mine, politicos din fire, pentru a menţine relaţiile strânse, obişnuiam să-mi vizitez vecinii împreună cu prietenii mei. Operam delicat, nu făceam ravagii, nu rupeam crăci, nu călcam în picioare răsadurile şi nu umpleam curtea de noroi. Mâncam doar cât să ne săturăm, în linişte, fără să fim vreodată prinşi. Mai târziu, când am mai crescut, ne-am lăcomit. Nu ne mai mulţumea puţinul, iar adrenalina era tot mai setoasă, aşa că am încercat să devenim mai creativi. Dacă tot ne aflam în curtea omului şi serveam o roşie gustoasă, n-ar fi fost mai bine să o combinăm şi cu nişte brânză? Cum brânza nu creşte în copaci, trebuia adusă de acasă, un mic sacrificiu, pentru o măreaţă plăcere. Satisfacţia culinară provenea dintr-un adevăr imuabil: roşia are un gust mult mai bun când e furată.

Într-o seară, de roşii coapte, ne-am furişat ca de obicei în bogata grădină a unui vecin. Eram trei băieţi. Am servit cina, în seara aceea compusă din pâine, brânză, roşii şi ardei gras. După ce ne-am încărcat venele cu vitamine, ne-am scos fiecare o ţigară şi am căutat câte un loc mai bătătorit, care să ne servească drept latrină turcească. N-aveam hârtie igienică, dar împrejur varza creştea nestingherită. Ţigările şi-au făcut fără probleme efectul laxativ, numai că nu ne-am putut bucura prea mult de dulcea relaxare, căci proprietarul, auzind probabil ceva, ieşise afară şi ne pândea din dreptul gardului. Încredinţat că o să ne sperie, ceea ce s-a şi întâmplat, grădinarul a strigat:

- Nu mişcaţi, v-am prins!

L-am ascultat, câteva clipe n-am mişcat. Cu pantalonii în vine şi cu ţigările palmate, aşteptam încordaţi să vedem care o să fie prima mişcare a moşului. Nehotărât, probabil pentru că nu vedea foarte bine cine se află în grădina lui, omul a ezitat. Mi-am tras uşor pantalonii pe mine şi am zbughit-o iute în direcţia opusă, până la gard, unde am folosit cu succes săritura hoţului, urmat îndeaproape de prietenii mei.

Cel mai rău mi-a părut că n-am avut timp să mă şterg la fund şi că am lăsat în urma mea jumătate de ţigară nefumată.