Sora Meşterului Manole

Pe când eram în clasa a unsprezecea, în anul în care am rămas repetent, profesoara de limba şi literatura română s-a hotărât să-şi construiască o casă. În cazul ei, de la năzuinţă şi până la concretizare drumul a fost scurt. Chiar dacă salariile profesorilor erau şi sunt echivalente cu câştigurile unei femei de serviciu dintr-o ţară mai dezvoltată, ea, profesoara de română, a răzbit soarta vitregă şi a găsit resursele necesare. Poate că moştenise vreo avere sau poate că bărbatul ei era vreun preşedinte de bancă, nu ştiu şi nici nu mai contează.

Profesoara de română era o fire econoamă. În construcţii, ca şi în medicină, mâna de lucru de înaltă calificare este rară, dar nu întotdeauna apelăm la serviciile celor mai buni. Când ne doare o măsea, de ne vine să urcăm pe pereţi, prima oprire pe care o facem este orice cabinet stomatologic. Nu contează cine e doctorul, nu ştim decât că vrem să scapăm de durere cât mai repede. Suntem des dispuşi să facem compromisuri cu gândul că atunci când problemele se vor aplatiza ne vom trata cum se cuvine, la cei mai buni. Posibil ca aceeaşi idee s-o fi avut în minte şi profesoara de română, când s-a hotărât să-şi pună elevii la muncă. Doamna Crap, cum îi spuneam eu, căci avea o figură de peşte fitofag, cu buze groase, ochi mici, distanţaţi şi mers fluid, s-a ambiţionat să-şi înveţe elevii adevărata semnificaţiea proverbului „Munca e brăţară de aur”. E recunoscut faptul că mulţi părinţi îşi strunesc odraslele cu biciul muncii.

„Dacă nu pui burta pe carte, te trimit la muncă”,

„Ar trebui să munceşti ca să înveţi care este cu adevărat valoarea banilor”,

„Văd că fumezi, deci ai bani de ţigări. Cum nu te-am văzut muncind, înseamnă că banii pentru care eu, părintele tău, muncesc din greu, tu îi arunci la gunoi şi-ţi mai strici şi plămânii. Ce-ar fi să treci tu la muncă, să vedem dacă şi atunci vei accepta ca sudoarea muncii tale să se ducă pe apa Sâmbetei?”.

Am auzit de multe genul ăsta de discurs moralizator, aşa cum într-o zi era pe cale de a-mi fi ţinut de către doamna Crap când, întârziat la ore, fără să am vreo vină, stăteam pe holul liceului şi fumam liniştit o ţigară. Doamna Crap a apărut brusc de după un coridor şi n-am avut timp să palmez ţigara. În loc să mă ducă la director, aşa cum mă aşteptam, doamna Crap mi-a spus:

- Nedelcule, văd că în loc să fii la ore, tu stai şi fumezi ca un vagabond pe holul liceului. Să ştii că aici nu este tabără de vacanţă măi băiatule. Părinţii tăi fac o mulţime de sacrificii ca tu să înveţi, să termini un liceu, să ai o meserie şi să ajungi şi tu om la locul tău. Ce-ar spune mama ta despre tine? Ştie câte corigenţe ai? M-am uitat în catalog şi am văzut că te paşte dezastrul.

Eram obişnuit cu astfel de tirade, şi din partea profesorilor, şi din partea părinţilor, aşa că mi-am tras o mină ispăşită, am lăsat smerit privirea în pământ şi am stins ţigara pe furiş, cu grijă, storcind-o de călcâiul pantofului.

- Am să-ţi dau o lecţie de viaţă, mi-a spus doamna Crap. Ia aminte că vorbesc serios. Dacă nu-ţi bagi minţile în cap, la materia mea n-ai să mai treci în veci. Te vei prezenta în fiecare zi la mine acasa, timp de două săptămâni, şi ai să mă ajuţi să fac ciment, altfel îţi promit că te las repetent. Vă bag eu minţile în cap, să nu mai pierdeţi timpul prin baruri după orele de şcoală! Dispari la oră, să nu te mai văd!

Şi a plecat. Evident, n-am luat în serios ce-mi spusese. Nu mă putea obliga nimeni să fac muncă voluntară. Trebuia să fie o cacialma, un şantaj menit să-mi revigoreze ambiţia de a învăţa şi, dacă nu ăsta era adevăratul motiv, având în vedere că mai aveam şapte corigenţe, chiar nu-mi păsa dacă mă aleg cu una în plus. Ba chiar, anul acela îmi propusesem să rămân repetent. Aveam ideea fixă că find mai mic cu un an decât restul colegilor, trebuia să reglez diferenţa de generaţii şi să aştept trenul următor.

A doua zi am aflat că toţi băieţii, colegi cu mine, fuseseră convocaţi şi mobilizaţi la construcţia nobilei case. Meşteri, calfe şi zidari am format o gaşcă care lipsea de la orele de şcoală cu învoire specială. După două zile de muncă cu normă întreagă îmi blestemam zilele. Cimentul trebuia amestecat cu apă şi nisip în plină stradă, căci nu exista în altă parte un loc mai generos. Într-o formă asemănătoare craterului unui vulcan, amestecam borhotul cimentos până când devenea o pastă compactă şi îl încărcam în găleţi, pe care le căram vreo 20 de metri prin curtea îngustă, până la scripeţi. Ridicam găleţile până la etajul doi, unde trebuia turnat cimentul. La mansardă n-am avut onoarea să lucrez.

Părinţii nu avea nici cea mai mică idee pe unde umblam şi ce făceam. Se gândeau că după şcoală, ca de obicei, hoinăresc cu prietenii. Erau resemnaţi că nu-mi făceam niciodată lecţiile.

Recruţii, numeroşi, erau hrăniţi pe ture, căci bucătăria improvizată într-una din camerele casei nefinisate era neîncăpătoare. După ce mânca primul schimb, mama doamnei Crap, o babă scofâcită, aplecată şi plină de baticuri, clătea vasele de metal cu apa rece de la cişmeaua din curte, umplându-le din nou cu mâncare pentru următorul pluton. Toaletă nu exista, fiecare îşi făcea nevoile pe unde apuca, adică prin cotloanele mai ascunse ale casei. Nimeni nu întreba unde este buda, iar gazdele noastre păreau insensibile la necesităţile noastre fiziologice.

La un moment dat, fiind în căutarea unui colţişor mai ascuns, în dreptul căruia să mă uşurez, am descoperit o încăpere mică, jos, în pivniţă. Era ceva mai mare decât o cămară de bloc şi arăta ca o cuşcă românească pentru urşi. În loc să dau peste Mor-Mor, nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit două splendide butoaie din plastic, pline ochi, cu ceea ce la prima privire părea a fi o licoare minunată de vin. Curios din fire cum sunt, am deschis robinetul şi-am lipăit câteva picături. Da! Era vin! Emoţionat, mi-am aprins o ţigară, să sărbătoresc momentul. În timp ce o savuram, am pus la cale planul magistral prin care urma să-mi uimesc colegii şi să le împărtăşesc băutara dionisiacă, care până la urmă s-a dovedit că nu era decât o poşircă de vin tulbure.

Am organizat repede o echipă eficientă, care în scurt timp a găsit cinci sticle de plastic, de doi litri. Le-am umplut repede, să nu ne descopere cineva şi am băut cu rândul, în grupuri de câte cinci, ca să nu se observe lipsa de la locul de muncă. Într-o oră am devenit cu toţii tulburaţi, mai ales eu, cuprins de euforia descoperirii mele columbice. Trebuia să mă ridic la înălţime, aşa că am băut din sticlă de parcă era plină cu ambrozie şi nectar. La scurt timp, ochii au început să mi se mişte independent, ca la cameleon, captând imagini diferite şi în această starea m-am dus la masa de prânz. Am avut un meniu cam sărăcăcios, varză călită şi soiasă cu multă pâine. Nu mă mai puteam ridica de pe scaun, eram ca Hera, prinsă de Zeus între cer şi pământ cu lanţuri indestructibile şi, tragic, muream de sete.

Intră baba. Încerc să-i spun că mă simt ca o balenă în deşert şi că am nevoie de apă. Evident, nu înţelege, dar îşi dă seama cât sunt de beat şi începe să zbiere ca o apucată. Mă isterizez, îmi vine tot sângele în ochi. Cum, eu care muncesc de-mi rup spatele la casa doamnei Crap, să am parte de un asemnea tratament plin de nerecunoştinţă? Mă ridic cu un efort suprem şi încep să gesticulez furios din mâini, ca s-o pun la punct. Nu îmi dau seama şi nici nu aud când se răstoarnă vasele din chiuvetă, într-un zgomot asurzitor. Încerc să mă calmez. Gus fraba. Mă clatin şi încerc din răsputeri să par demn. Scot o ţigară, o aprind tacticos şi, precum un cowboy satisfăcut că şi-a băgat cireada în ţarc, îi spun apăsat şi cu ochii ţintă la ea:

- Du-te fă, în pula mea, şi adu-mi o sticlă de apă că mor de sete!


EPILOG:

Curios, doamna Crap nu m-a pedepsit ulterior pentru purtarea mea. Mama, în schimb, când m-a văzut acasă, că mai aveam un pic şi intram în comă alcoolică, s-a speriat îngrozitor şi a vrut să se ducă la poliţie. N-a făcut-o, doar pentru că s-a gândit că voi avea probleme la şcoală şi că voi rămâne repetent din cauza nenorocitei care a silit băiatul să muncească pentru ea. Oricum, în anul acela tot am rămas repetent. Ce-i drept, anul următor am fost cel mai bun elev al clasei şi era cât pe ce să iau al doilea premiu din viaţa mea.