Prima ţigară

Am fumat prima ţigară pe la vârsta de 10 ani. Pe-atunci ţigările se puteau cumpăra doar de la micile tutungerii numite ABC. Pentru că eram un cunoscut de-al casei, mama mă trimitea periodic să-i cumpăr ţigări, vânzătoarea n-a comentat nimic când i-am cerut un pachet Doina. Sau parcă Cişmigiu. Nu mai ţin minte exact. Oricum, erau cam acelaşi lucru.

Împreună cu un prieten, de aceeaşi vârstă, ne-am dus în parcul Libertăţii (actualul Carol), ne-am ascuns printre nişte boscheţi din păduricea în care se află şi Turnul lui Vlad Ţepeş şi, acolo, plămânii noştri au făcut pentru prima oară cunoştinţă cu fumul de ţigară.

Amândoi eram la prima experienţă de acest gen şi eram cu ochii în patru, ştiind că facem un lucru nepermis, pentru care am fi putut mânca o bataie zdravănă de la părinţi. Stresaţi, zvâcneam la orice zgomot. Am stat aproape jumătate de oră, ascultând şi adulmecând liniştea periculoasă din jurul nostru, după care ne-am aprins ţigările. Evident, aveau un gust scârbos, iar când am tras şi în piept ne-a luat pe amândoi o tuse sălbatică. Ameţiţi, stăteam pe vine şi râdeam ca proştii. Deodată, s-a auzit ceva. Un zgomot. O trosnitură. Am înlemnit, îngroziţi că cineva ne-ar putea dibui în ascunzătoarea noastră şi lua la rost. Nu s-a întâmplat totuşi nimic. Prietenul meu, uşurat, îmi zice:„Stai mă liniştit, sunt doar guguştiucii”.

În secunda următoare, din senin, apare un bărbat, al cărui chip nici n-am mai apucat să-l zărim, şi răcneşte la noi: „Ce faceţi băi nenorociţilor aici, ia veniţi încoace!”. Am ţâşnit ca din puşcă şi nu ne-am oprit decât la 11 Iunie, adică la mai bine de un kilometru distanţă. În goana noastră, de gazele speriate, nu ne-am dat seama că pachetul de ţigări rămăsese acolo. Evident, la patru ore după incident, când am avut în sfârşit curaj să ne întoarcem la locul cu pricina, ţigările dispăruseră.