Regele pescar

N-am fost niciodată un pescar profesionist, însă de fiecare dată când programam împreună cu prietenii o partidă de pescuit eram emoţionat şi nerăbdător. Înaintea mea se deschideau posibilităţi măreţe. Urma să prind monstrul marin, cel mai respectat şi vânat peştoi din lume şi mă pregăteam din timp pentru el. Undiţa trebuia să să aibă plumbul prins bine, acele legate cu noduri profesioniste, trestia să nu fie ruptă, iar râmele proaspete. Ceasul deşteptător aproape că nici nu-şi avea rostul în ecuaţie, la cât de entuziasmat eram mă trezeam singur, cu precizie elveţiană.

Într-o vară zăpuşitoare, pe când aveam 14 ani, am stabilit împreună cu cel mai bun prieten să mergem la pescuit, în parcul Tineretului, care avea un lac plin de peşti hrăpăreţi. Locuiam în acelaşi bloc şi urma să ne întâlnim în faţa scării la ora patru dimineaţa. Cu o zi înainte m-am pregătit temeinic pentru aventură şi, în plus, n-am uitat să cumpăr şi un pachet de ţigări, care urma să ne ţină de urât în caz că monştrii nu erau interesaţi de momeală.

M-am perpelit înfrigurat în aşteptarea Momentului. Ieşirile în noapte mă făceau fericit, pentru că nu-mi ţinea nimeni socoteala, eram liber ca pasărea cerului şi mă puteam plimba nestingherit în pustietatea adormită a capitalei.

După ce ne-am verificat încă o dată ustensilele, am pornit spre baltă. Greierii încă mai cântau, dar cu glas timid, amorţiţi de roua rece care se infiltra tot mai abuziv în sufletul lor. Aerul umed şi rece al dimineţii ne resuscita muşchii somnoroşi, iar cerul gemea sub greutatea puzderiei de stele strălucitoare. Timpul încremenise, iar noi aveam privilegiul de a fi conştienţi că ne putem mişca în voie, fără ca el să-şi dea seama, fără să deranjăm nimic din ordinea armonioasă care ne înconjura.

Odată intraţi în parcul pustiu, prietenul meu îmi propune să aprindem câte o ţigară. Bună idee. Scot pachetul, dar nu găsesc chibritul. Ce naiba, parcă verificasem toate detaliile? Cum de a putut să-mi scape tocmai focul? Cum nu era nimeni prin preajma, am continuat să înaintam spre apă mâhniţi şi cu un chef pescăresc tot mai descrescător.

Deodată, mi se pare că văd, în faţa noastră, la vreo 100 de metri, un pescar, cocârjat. Îmi fac curaj şi strig : „Nu vă supăraţi!”. Nimic. Niciun sunet, nicio mişcare din partea lui. „Nu vă supăraţi!”, strig a doua oară. Pescarul ori vroia să fie filosof, ori era surd. Iritat, trag puternic aer în plămâni şi urlu de-a dreptul: „Nu vă supăraţi, aveţi să-mi daţi şi mie un foc?”. Fără reacţie, bătrânul continua să-şi vadă de treaba lui. Ne-am îndreptat spre el, mai hotărâţi ca niciodată şi convinşi că e un moş surd şi ciufut. Ăştia întotdeauna se lasă rugaţi şi până să-ţi dea ceva te umplu de poveţe. Stupoare, ajunşi lângă regele pescar am constatat că nu era decât un ciot de salcie, plecat spre apă, şi a cărui siluetă te putea induce în eroare chiar şi de la trei metri.

În ziua aceea n-am prins niciun peşte.