Palma ruşinii

Era seară, târziu, când în sfârşit m-am hotărât să plec de la seviciu. Doi dintre colegii pe care nu-i cunosc decât după faţă, un el şi o ea, au intrat în lift cu mine. Cabina, claustrofobică. Ea, cu ţigara aprinsă în mână, se uită fix în ochii mei şi trage un fum. Deşi sunt fumător înrăit, nu suport să fumeze cineva în lift. Mi se pare lipsă de respect, mai ales că spaţiul nu poate fi aerisit. E ca şi cum te-ar pune cineva să lucrezi toată ziua într-o budă ţărănească, din aceea cu groapă.

Mă uit cu reproş, dar ea îmi întoarce o privire senină, lipsită de orice grijă sau vinovăţie.

Neaşteptat, liftul se opreşte la un etaj intermediar. Până să se deschidă uşile, tipa palmează rapid ţigara şi îi spune speriată colegului să o ajute, adică să preia el ştafeta. Ăla, laş, a ridicat din umeri. Drept urmare, şi-a tras mânecile şi a îndesat bine ţigara, să nu se vadă. Până la parter n-a scos niciun cuvânt, ba cred că şi-a ţinut şi respiraţia, să nu scape vreun iz cât de mic de fum.

Morala: ruşinea se schimbă în funcţie de context. Un înger căcăcios se oripilează auzind un popă înjurând, dar se cacă nestingherit în casa lui.