Motanul din vis

Stau faţă în faţă cu un motan negru, cu mustăţi lungi şi albe, un cap imens şi ochi galbeni, ca o lună plină. Priveşte gânditor în zare, iar mai apoi îmi dau seama că se uită direct la mine şi că este mult mai mare decât iniţial. Deşi privirea lui este aţintită asupra mea, pare absorbit în propriile-i gânduri, netulburat de prezenţa mea . S-ar spune că are o treabă şi că se grăbeşte, dar ceva îl reţine, poate pentru că trebuie să-mi transmită ceva.

Motanul are blana neagră, iar în bătaia soarelui aceasta capătă nuanţe albăstrui. În bătaia soarelui. Nu ştiu când a apărut soarele. Poate că s-a ivit chiar în momentul în care studiam blana motanului, doar aşa, ca să pună în contrast culoarea animalului cu lipsa de culoare din jurul nostru. În jurul nostru. Îmi dau seama că mi-e sete şi că ne aflăm în mijlocul unui deşert, în care nu adie nicio pală de vânt. Îmi doresc nespus de mult să pot sorbi din carafa plină cu apă aflată chiar lângă patul meu, pe masă. Carafa dispare, iar motanul continuă să privească nedeterminat prin mine.

- Întotdeauna în deşert apa este scumpă, spune el deodată, cu voce baritonală. Să ştii că sunt supărat pe tine. Nu te uita aşa la mine. Continui să mă tratezi de parcă aş face parte din altă generaţie, mai bătrână. Sunt doar cu un an mai mare ca tine şi vreau să-mi acorzi respect.

- Vorbeşti ca un bătrân, mă trezesc eu vorbind. Pentru ei este respectul. Dacă vrei să te simţi tânăr trebuie să fii nebun, să acţionezi fără judecată, să înjuri şi să iubeşti necondiţionat. Reproşurile tale îmi confirmă că ţi-ai depozitat prea multă naftalină în şifonier.

Vorbesc cu motanul de parcă ne-am cunoaşte de mult timp. Pentru o clipă mă gândesc la acest lucru şi îmi dau seama, încă o dată, cât îmi este de sete. Motanul nu-mi dă pace.

- Până de curând am avut o pisică care vorbea ca tine. Totul se rezuma doar la ea, cât este de nefericită, că nu am grijă s-o distrez, să dansez cu ea, să-i fac cunoştinţă cu prietenii mei, să o iau de la serviciu şi multe altele. Într-un cuvânt, vroia să fiu sclavul ei. Am lăsat-o să plece, pentru că din cauza ei nu mai puteam gândi.

- La ce vrei să te gândeşti? zic eu.

- Te rog să nu mă mai cauţi, nu vreau să mai am de-a face cu tine. Nu suna, pentru că nu te aud. Nu-mi scrie, pentru că nu citesc. Nu regreta, pentru că nu te cunosc.

Mă trezesc brusc. Afară e încă întuneric, iar imaginea motanului ursuz încă îmi persistă în faţa ochilor. După un timp mă obişnuiesc cu întunericul din jurul meu şi încep să întrevăd camera. Motanul dispare. Îmi aduc aminte de sete. Beau cu poftă din carafa aflată pe masa de lângă pat şi mă culc din nou. Poate că motanul va reveni într-o continuare a visului.