În doar câteva zile de la numirea sa în funcţia de comandant , căpitanul Dănilă reuşise să devină spaima unităţii. Soldaţii se fereau din calea lui, iar când se intersectau cu el lăsau privirea în pământ şi se rugau să nu se abată asupra spinării lor palma grea şi usturătoare a căpitanului.
Demn urmaş al lui Goliat, ofiţerul domina pe cei din jurul său prin statura impunătoare. Era atât de înalt încât până şi umbra sa se chinuia să-l cuprindă. Natura îl înzestrase cu un cap imens, cât al unui bivol african, spate lat, ca al lui Atlas, şi pieptul impunător al unei gorile. Însă sorţii nu reuşiseră să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea, căci îi lăsaseră picioare lungi şi subţiri de barză. Era uimitor cum nişte picioare atât de sfioase îşi puteau susţine greaua povară, iar dacă acest defect şi-l putea ascunde purtând pantaloni largi, vocea piţigăiată îl trăda la fiecare cuvânt rostit. Din acest motiv, pentru că nu putea emite decât scâncete de copil, căpitanul Dănilă era tare tăcut. Doar rareori, când se înfuria pe cine ştie ce soldat, izbucnea, cu ochii bulbucaţi, nereuşind decât să emită nişte sunete ascuţite, de şoim în derivă.
Într-o după-amiază, când, mai puţin eu, toţi soldaţii din unitate se aflau la instrucţie, m-am retras în plăcuta răcoare a dormitorului. Sarcina mea era să scriu tot felul de tabele şi statistici pentru ofiţerii superiori, citite de nimeni. Cum şefii mei erau într-o pauză prelungită de masă, plecasem glonţ spre dormitor să dorm. În camera în care erau 60 de paturi nu se afla ţipenie de om. Am ales un pat la întâmplare şi m-am întins pe el, având grijă să-mi ţin pe duşumea picioarele încălţate cu bocacni, să nu murdăresc cearceaful alb şi întins perfect. M-a cuprins repede o toropeală plăcută şi am adormit. Dar nici nu închisesem bine ochii, că intră Dănilă.
- Nedelcule, ce faci aici? a întrebat el cu voce subţirică, dar furioasă. Ştii că eşti culmea? Toţi soldaţii sunt la instrucţie, iar tu, bucureştean viclean, stai aici şi o freci aiurea. N-ai tabele de făcut? Treci la instrucţie atunci şi să nu te mai văd în dormitor că-ţi rup picioarele!
- Am înţeles să trăiţi! am răspuns eu sărind imediat în picioare şi ieşind iute din dormitor, pentru a nu-i mai da timp să spună ceva.
După ce am fumat o ţigară în spatele clădirii, tiptil, tiptil, pe lângă biroul monstrului, am intrat în dormitor şi m-am întins în pat, uşor, să nu fac niciun zgomot. Nu trec bine zece minute, de binecuvântat repaos, că intră Dănilă din nou.
- Păi ce faci mă, ce-am vorbit noi? Măria Voastră vrea să binevoiască să iasă din dormitor şi să treacă la instrucţie? a răcnit din toată fiinţa lui matahala. Încă o dată, uită-te la mine, încă o dată dacă te mai prind aici, fără discuţie, te trimit direct la căcat! Marş de-aici, la instrucţie!
N-am scos un sunet, am tulit-o fulgerător. Capul îmi zvâcnea de durere, pesemne că-mi crescuse tensiunea, că mă ridicasem brusc din pat. Am mai fumat vreo două ţigări şi m-am hotărât să risc, să-mi joc ultima carte. „Ar fi culmea să mai intre încă o dată în dormitor”, mi-am spus eu. „Doar nu are altceva de făcut decât să mă pândească pe mine. În plus, are impresia că m-a speriat rău şi că n-am de gând să mă mai întorc”.
Ameninţarea căpitanului era cât se poate de reală. Într-adevăr, mă putea trimite la căcat! Să explic. Eram în toiul unei veri turbate, secetoase. Unitatea militară în care ne aflam primea apă de la un izvor, al cărui debit pălise considerabil. O dată la două zile pompierii trimiteau la unitate o cisternă, pentru a fi umplute cu apă butoaiele. Cu toate acestea nu era de ajuns. Cele şase latrine, care deserveau peste 140 de soldaţi, erau mai mereu pline ochi de căcat. Pedeapsa căpitanului, de care fugeau toţi soldaţii, era să te trimită acolo, în mirosul acela pestilenţial, să torni în apă în closeturile pline ochi. Măsura era inutilă, pentru că erau oricum înfundate, iar apa nu făcea decât să răscolească şi mai rău borhotul.
Întors în dormitor, am adormit adânc şi-am început să visez. Se făcea că venise mama la unitate şi-mi adusese mâncare, multă mâncare. Eram foarte fericit, pentru că în armată mâncarea era execrabilă. Şi tot scotea mama din sacoşă salam, caşcaval, roşii, brânză. „Şi uite, mămicuţo, ţi-a adus mama şi asta, şi asta”, mă tot îmbia ea. La un moment dat, a început să scoată din sacul fără fund nişte conserve de carne de vită. Spre surprinderea mea le trântea cu putere de masă. Una, două, trei, patru conserve de carne, toate izbite cu putere. „Ce o fi apucat-o pe mama de le trânteşte aşa?”, mă minunam eu. Curând am aflat. Mama nu era mama, ci căpitanul, care lovea furios în masă, să mă trezească. Adormisem adânc, iar vocea lui de pitulice nu reuşise să-mi tulbure odihna.
- La căcat, la căcat, la căcat! ţipa ascuțit Dănilă, lovind puternic în masă cu laba lui de urs.
Am ieşit din dormitor în fugă, fără să mă uit înapoi. Căpitanul, după mine. „La căcat, la căcat, la căcat!”. Am fugit şi dus am fost, dar vocea eunucă a căpitanului m-a urmărit peste tot prin unitate, „la căcat, la căcat, la căcat!”. Parcă şi acum îi mai aud ecoul.
Demn urmaş al lui Goliat, ofiţerul domina pe cei din jurul său prin statura impunătoare. Era atât de înalt încât până şi umbra sa se chinuia să-l cuprindă. Natura îl înzestrase cu un cap imens, cât al unui bivol african, spate lat, ca al lui Atlas, şi pieptul impunător al unei gorile. Însă sorţii nu reuşiseră să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea, căci îi lăsaseră picioare lungi şi subţiri de barză. Era uimitor cum nişte picioare atât de sfioase îşi puteau susţine greaua povară, iar dacă acest defect şi-l putea ascunde purtând pantaloni largi, vocea piţigăiată îl trăda la fiecare cuvânt rostit. Din acest motiv, pentru că nu putea emite decât scâncete de copil, căpitanul Dănilă era tare tăcut. Doar rareori, când se înfuria pe cine ştie ce soldat, izbucnea, cu ochii bulbucaţi, nereuşind decât să emită nişte sunete ascuţite, de şoim în derivă.
Într-o după-amiază, când, mai puţin eu, toţi soldaţii din unitate se aflau la instrucţie, m-am retras în plăcuta răcoare a dormitorului. Sarcina mea era să scriu tot felul de tabele şi statistici pentru ofiţerii superiori, citite de nimeni. Cum şefii mei erau într-o pauză prelungită de masă, plecasem glonţ spre dormitor să dorm. În camera în care erau 60 de paturi nu se afla ţipenie de om. Am ales un pat la întâmplare şi m-am întins pe el, având grijă să-mi ţin pe duşumea picioarele încălţate cu bocacni, să nu murdăresc cearceaful alb şi întins perfect. M-a cuprins repede o toropeală plăcută şi am adormit. Dar nici nu închisesem bine ochii, că intră Dănilă.
- Nedelcule, ce faci aici? a întrebat el cu voce subţirică, dar furioasă. Ştii că eşti culmea? Toţi soldaţii sunt la instrucţie, iar tu, bucureştean viclean, stai aici şi o freci aiurea. N-ai tabele de făcut? Treci la instrucţie atunci şi să nu te mai văd în dormitor că-ţi rup picioarele!
- Am înţeles să trăiţi! am răspuns eu sărind imediat în picioare şi ieşind iute din dormitor, pentru a nu-i mai da timp să spună ceva.
După ce am fumat o ţigară în spatele clădirii, tiptil, tiptil, pe lângă biroul monstrului, am intrat în dormitor şi m-am întins în pat, uşor, să nu fac niciun zgomot. Nu trec bine zece minute, de binecuvântat repaos, că intră Dănilă din nou.
- Păi ce faci mă, ce-am vorbit noi? Măria Voastră vrea să binevoiască să iasă din dormitor şi să treacă la instrucţie? a răcnit din toată fiinţa lui matahala. Încă o dată, uită-te la mine, încă o dată dacă te mai prind aici, fără discuţie, te trimit direct la căcat! Marş de-aici, la instrucţie!
N-am scos un sunet, am tulit-o fulgerător. Capul îmi zvâcnea de durere, pesemne că-mi crescuse tensiunea, că mă ridicasem brusc din pat. Am mai fumat vreo două ţigări şi m-am hotărât să risc, să-mi joc ultima carte. „Ar fi culmea să mai intre încă o dată în dormitor”, mi-am spus eu. „Doar nu are altceva de făcut decât să mă pândească pe mine. În plus, are impresia că m-a speriat rău şi că n-am de gând să mă mai întorc”.
Ameninţarea căpitanului era cât se poate de reală. Într-adevăr, mă putea trimite la căcat! Să explic. Eram în toiul unei veri turbate, secetoase. Unitatea militară în care ne aflam primea apă de la un izvor, al cărui debit pălise considerabil. O dată la două zile pompierii trimiteau la unitate o cisternă, pentru a fi umplute cu apă butoaiele. Cu toate acestea nu era de ajuns. Cele şase latrine, care deserveau peste 140 de soldaţi, erau mai mereu pline ochi de căcat. Pedeapsa căpitanului, de care fugeau toţi soldaţii, era să te trimită acolo, în mirosul acela pestilenţial, să torni în apă în closeturile pline ochi. Măsura era inutilă, pentru că erau oricum înfundate, iar apa nu făcea decât să răscolească şi mai rău borhotul.
Întors în dormitor, am adormit adânc şi-am început să visez. Se făcea că venise mama la unitate şi-mi adusese mâncare, multă mâncare. Eram foarte fericit, pentru că în armată mâncarea era execrabilă. Şi tot scotea mama din sacoşă salam, caşcaval, roşii, brânză. „Şi uite, mămicuţo, ţi-a adus mama şi asta, şi asta”, mă tot îmbia ea. La un moment dat, a început să scoată din sacul fără fund nişte conserve de carne de vită. Spre surprinderea mea le trântea cu putere de masă. Una, două, trei, patru conserve de carne, toate izbite cu putere. „Ce o fi apucat-o pe mama de le trânteşte aşa?”, mă minunam eu. Curând am aflat. Mama nu era mama, ci căpitanul, care lovea furios în masă, să mă trezească. Adormisem adânc, iar vocea lui de pitulice nu reuşise să-mi tulbure odihna.
- La căcat, la căcat, la căcat! ţipa ascuțit Dănilă, lovind puternic în masă cu laba lui de urs.
Am ieşit din dormitor în fugă, fără să mă uit înapoi. Căpitanul, după mine. „La căcat, la căcat, la căcat!”. Am fugit şi dus am fost, dar vocea eunucă a căpitanului m-a urmărit peste tot prin unitate, „la căcat, la căcat, la căcat!”. Parcă şi acum îi mai aud ecoul.
1 comentarii:
Kökös, m-a distrat foarte tare Danila, imi place cum scrii, cand prind un moment liber, mai trag cu ochiul la "chistoacele" tale. Astept cu nerabdare ziua in care sa tin in maini o carte de-a ta. Si o zic cu mare incredere!
Trimiteți un comentariu