Foc alternativ

Deschid geamul şi aerul rece al nopţii năvăleşte în cameră, făcând uşa închisă să scârţâie şi să duduie. Mă reped disperat să pun o carte sub uşă şi să o blochez, ca nu cumva să vină tata sau mama şi să vadă că nu m-am culcat la ora asta târzie.

Revin la geam şi încep să-l strig în şoaptă pe Emi, de la etajul opt, să fumăm împreună o ţigară. Nu ne despart decât două etaje şi ne place să pufăim şi să scuipăm jos, amuzându-ne când stropul de salivă se izbeşte cu zgomot pe tabla ferestrei de la parter, unde îşi are camera Măiţ, un alt prieten. Ba chiar, uneori, auzind pocniturile, Măiţ iese şi el la geam şi formăm astfel un trio de mici lanterne pufăinde în noapte.

Iese Emi la geam.
- Băi Emi, n-am foc mă, lasă şi tu cu o sfoară un chibrit.
- N-am nici eu. Hai să ne culcăm, nu mă duc până la bucătărie, că mă aude tata.
- Hai mă! zic eu rugător, ce naiba, n-ai nici măcar un băţ să-l aprinzi de geam?
- Stai să caut, şopteşte Emi şi dispare în camera lui.

Revine.

- N-am găsit, eu mă culc.
- Stai să caut şi eu, spun, hotărât să nu renunţ.

Mă uit prin cameră, nimic. „Trebuie să existe o soluţie la îndemână, nu se poate altfel”, îmi spun disperat. Deodată mă luminez la faţă. Gata, ştiu ce să fac!

Închid fără zgomot geamul şi deschid încetişor uşa. Chiar în faţa camerei mele se află debaraua cu scule a lui tata. Uşile ei sunt mereu deschise, aşa că nu scârţâie nimic când încep să caut. Sustrag letconul şi mă întorc în cameră. Pun din nou piedica la uşă şi deschid geamul.

- Mai eşti mă?